Alegeri pe axa Chișinău – Tbilisi

După tensiunea ultimelor trei zile, în Republica Moldova urmează a doua parte a campaniei electorale, în perspectiva turului secund al prezidențialelor. Marcând victoria la limită a taberei pro-UE la referendumul pe tema modificării constituției și avansul luat de doamna Maia Sandu în primul tur al prezidențialelor, vom amâna analiza semnificației acestui dublu proces electoral pentru începutul lunii noiembrie, când vom afla rezultatul final al acestui ultim scrutin. Deocamdată, să remarcăm faptul că există multe neclarități în ceea ce privește strategia – dacă a existat cu adevărat o strategie coordonată, nu doar ofensive izolate – utilizată de Moscova pentru a compromite angajamentul (foarte riscant) în favoarea UE asumat de puterea de la Chișinău.

Spre exemplu, există o diferență de peste 57.000 între cifra voturilor valide la alegerile prezidențiale și cea a voturilor valide la referendum. Au existat alegători care au ignorat referendumul – au făcut-o, de altfel, și unii dintre adversarii doamnei Maia Sandu. Dacă măcar o parte din aceste gesturi de respingere s-ar fi convertit în voturi „Nu”, e de presupus că referendumul s-ar fi încheiat cu victoria acestei tabere – diferența la referendum a fost mai mică de 12.000 de voturi – și situația ar fi devenit mult mai complicată pentru promotorii integrării europene. Până la urmă, ce au urmărit adepții liniei anti-integrare: victoria opțiunii „Nu” sau delegitimarea ori poate chiar invalidarea referendumului pe motiv de prezență scăzută? Sunt mult întrebări care au nevoie de răspunsuri măcar plauzibile (pentru că e un domeniu în care nu vom avea parte de certitudini). Iar asemenea răspunsuri ne vor ajuta să anticipăm, într-o oarecare măsură, mișcările dinaintea turului secund al prezidențialelor.

Până atunci, însă, pe agenda cercurilor „specializate” de la Kremlin intră Georgia, unde misiunea este ceva mai ușoară. Alegerile legislative programate pe 26 octombrie par a avea un favorit cert: partidul de guvernământ „Visul Georgian” (VG) al oligarhului Bidzina Ivanishvili, care se confruntă cu o opoziție divizată și, în termeni electorali, fragilă. Este însă o competiție care pare să se îndepărteze tot mai mult de ceea ce înțelegem prin alegeri libere, în condițiile în care șeful politic al VG, fostul premier Irakli Garibashvili, a declarat cu subiect și predicat că în caz de victorie vor fi interzise partidele adverse, pe motiv că ar constitui o „grupare criminală”. Evident că Moscova ar fi încântată de prelungirea guvernării VG, o formațiune care a reușit ceva cu adevărat remarcabil, din perspectiva Kremlinului: să își bată joc de oportunitatea unei apropieri reale de UE.

A făcut-o, cum bine se știe, speculând confuzia generată la Bruxelles de agresiunea rusă împotriva Ucrainei. Dubii în privința adevăratelor priorități ale puterii de la Tbilisi existau de ceva vreme, dar statele UE au acceptat până la urmă să ofere Georgiei statutul de candidat, cu câteva luni mai târziu față de Ucraina și Republica Moldova. A fost momentul în care partidul de guvernământ și-a început ofensiva de capturare totală a spațiului politic georgian, imitând uneori stilul regimului Vladimir Putin. Înghețarea de către UE a procesului de aderare, aflat încă într-o fază incipientă, a fost măsura logică, dar ea servește foarte bine discursului anti-occidental al VG și îi permite să denunțe încă o dată opoziția trădătoare, proiectând un „vis” utopic al reunificării cu teritoriile secesioniste Osetia de Sud și Abhazia. Ar fi un proiect realizabil, în viziunea VG, prin cultivarea bunăvoinței liderilor de la Moscova, iar îndeplinirea lui nu ar exclude integrarea europeană – dacă Occidentul n-ar fi atât de dornic să atragă Georgia în tabăra războiului.

Cum bine se știe, în societatea georgiană există un grad ridicat de respingere a influenței ruse – există o gamă largă de motive ce includ prezența unui naționalism relativ viguros, experiența istorică recentă (secesiunile menționate mai sus, patronate de Moscova) și expunerea elitelor la modelul occidental, după independență. Astfel că neutralizarea aspirațiilor occidentale ar fi un prim pas către aducerea Georgiei în postura de stat-satelit, un proces care ar urma să fie unul de durată. Pentru asta, e vital ca Bruxelles-ul (și Vestul, în general) să poată fi făcut responsabil de eșecul integrării, după modelul „ei nu ne doresc”.

În ipoteza deloc improbabilă a contestării alegerilor de către opoziție, în caz de înfrângere – iar contestațiile ar putea fi cât se poate de întemeiate, din câte se poate observa în urma campaniei – și mai ales dacă se va ajunge la mari manifestații de stradă, ar fi de așteptat ca Uniunea Europeană să reacționeze – inclusiv, dacă se depășește un anumit prag, prin retragerea statutului de țară-candidată, pe motiv că Georgia nu mai satisface componenta politică a așa-numitelor criterii de la Copenhaga. Spre exemplu, dacă VG își va pune în practică planul de lichidare a opoziției democratice, o astfel de decizie ar fi absolut necesară.

Este, în esență, ceea ce pare să aștepte puterea de la Kremlin. Dacă în privința Republicii Moldova lucrurile nu au mers deocamdată conform planului, iar reacția UE la votul din această țară ar putea fi una de intensificare a sprijinului pentru integrare, în cazul Georgiei se conturează un scenariu mult mai favorabil pentru Moscova – dar este doar un scenariu, nu un curs ireversibil.

Publicitate și alte recomandări video