Alegerile americane: câteva observații (II)

Așadar, pornind de la situația în care s-au găsit democrații în momentul în care starea fizică a președintelui Joe Biden s-a deteriorat, ar fi de așteptat ca în viitor partidele să fie ceva mai rezervate în a acorda învestitura unor politicieni foarte înaintați în vârstă. Sigur că pot apărea excepții, mai ales dacă respectiva personalitate se află în fruntea unei „mișcări” (termen folosit frecvent de domnul Trump) care ajunge să fie dependentă de liderul ei. Dar asemenea cazuri sunt rare în politica americană. Ar fi de așteptat ca, în viitor, ambele partide să fie precaute în ceea ce privește vârsta și capacitățile candidatului.

Tot pornind de la retragerea forțată a domnului Biden, ar fi de așteptat ca partidele să dea o mai mare atenție potențialului electoral al candidatului la vicepreședinție (CVP). De cele mai multe ori, el este selectat pentru a complementa potențialul liderului tichetului, candidatul la președinție (CP).  Observația este valabilă mai ales atunci când se pune problema cuceririi Casei Albe și în mai mică măsură în cazul tentativei de a o păstra – atunci, președintele în funcție este aproape obligat să candideze alături de vicepreședinte. Dar, dacă ne referim strict la situațiile în care CP are o largă autonomie în selectarea CVP, se deschide o discuție interesantă: nu cumva partidul va dori ca CVP să nu fie doar un bun „complement” al CP, ci să poată fi el însuși un foarte bun candidat la funcția supremă, dacă apare o situație neprevăzută?

Doamna Kamala Harris a fost un CP foarte slab și, mai târziu, un CVP destul de bun în 2020. Dar aportul domniei sale a fost nu atât electoral – segmente noi alăturate „coaliției Biden”, care oricum o depășea în anvergură pe cea asamblată în 2016 de Hillary Clinton –, cât simbolic, indicând ceea ce trebuia să fie Partidul Democrat în viitor, în viziunea elitelor liberale de stânga. În cei aproape patru ani petrecuți în umbra președintelui, doamna Harris nu s-a poziționat în așa fel încât să devină un CP redutabil, mai ales că domnul Biden, care anterior sugerase că ar putea fi un președinte cu un singur mandat, a luat decizia fermă de a candida din nou, după alegerile legislative din noiembrie 2022.

Lipsa de experiență și de exercițiu în materie de politică externă a dezavantajat-o probabil pe doamna Harris în această confruntare. S-a vorbit mult despre efectul conflictelor din Orientul Apropiat și despre reacția negativă a comunității arabo-americane față de linia administrației Biden-Harris, care s-ar putea să fi redus totalul Partidului Democrat. Mai puțin s-a vorbit – și trebuie să ținem cont și de interesul relativ scăzut față de politica externă, în această campanie – de capacitatea doamnei Harris de a se înfățișa drept un lider ferm în fața unor personaje precum Vladimir Putin sau Xi Jinping.

Statele Unite se înscriu într-o serie mai largă de cazuri în care „titularii” – liderii și partidele la putere într-o serie de democrații occidentale – sunt sancționați de public din cauza efectelor inflației, precum și a altor nemulțumiri de natură economică. Democrații, aflați la cârma Executivului și controlând Senatul, au plătit acest preț, mai ales că elementele cheie ale discursului lor au părut a fi reluări ale argumentelor electorale din 2020 și 2022. În ceea ce o privește, doamna Kamala Harris nu a reușit să-și construiască un mesaj economic adecvat, pornind de la politicile adoptate în mandatul președintelui Biden, dar care să poarte amprenta propriei viziuni.

Există, desigur, nenumărate alte aspecte care ar merita discutate în urma rezultatelor scrutinului din 5 noiembrie, un moment electoral care i-a surprins pe mulți – iar pe unii chiar i-a pus în dificultate. Sunt mulți politicieni, în SUA, în Europa și în întreaga lume, care trebuie acum să recunoască faptul că o epocă politică – bună sau rea, are mai puțină importanță aici – se poate prelungi mai mult decât ar bănui ei.

Publicitate și alte recomandări video