„În anul 1864, la Iaşi, nu exista nicio formă de învăţământ pentru fete, cu excepţia sporadică a meditaţiilor private. Era, desigur, o stare obişnuită şi în alte ţări dată fiind situaţia de inferioritate rezervată femeilor, considerate un fel de anexă decorativă şi gospodărească atunci când nu erau, prin dota de la măritiş, sursa principală de bunăstare a viitoarei familii. La finalul anului 1864, între măsurile modernizatoare luate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost şi Legea asupra instrucţiunii publice care prevedea, la art.184, că: «în toate oraşele unde sînt licee de băieţi, se vor stabili şcoli secundare de fete compuse din cinci clase». Deci şi la Iaşi, ca pandant al celui mai vechi liceu de băieţi din Moldova, Liceul Naţional.

În urmă cu peste un veac şi jumătate, în ianuarie 1865, lua fiinţă Şcoala Secundară de Fete Iaşi, în casa Catincăi Dumitriu de pe Sărărie, care începe cu o clasă de 12 fete care studiau matematică, limba română, ştiinţele naturii, geografia, istoria, limba franceză, desenul, caligrafia şi lucrul manual. Şi religia, bineînţeles, pentru că ministerul tutelar al Principatelor Unite era, desigur, Ministerul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice. Această şcoală secundară, numită uneori şi Externatul de fete, va deveni liceu, cu posibilitatea absolventelor de a susţine examen de Bacalaureat (examen pe care îl putea organiza, e bine de reamintit, numai Universitatea «Al.I. Cuza») şi sub conducerea unei figuri legendare a învăţământului ieşean, Tereza Strătilescu, primeşte denumirea care ar individualiza-o şi astăzi în nomenclatorul instituţiilor româneşti de învăţământ preuniversitar: Oltea Doamna. Abia în 1960, prin ordinul Ministerului Învăţământului şi Culturii, liceul, devenit acum mixt, primeşte numele de «Mihai Eminescu» pe care îl poartă şi astăzi, deşi generaţii întregi l-au ştiut drept Liceul nr. 2 (Liceul nr. 1, Colegiul Naţional, primind în perioada comunistă numele de «Mihail Sadoveanu»), în timp ce iubitorii de istorie, mai nostalgici, vor face întotdeauna referinţă la el plecând de la numele celebru al mamei lui Ştefan cel Mare.

La orice ceas aniversar se spun, inevitabil, lucruri pompoase şi artificiale despre trecutul măreţ, despre «zăpezile de altădată», despre figurile legendare ale locului şi nici eu, ca brav absolvent al acestei strălucite şcoli nu aş putea face altfel, cu atât mai mult cu cât mi-am îndemnat şi copiii să înveţe aici, la rândul lor. Totuşi, aş trăda spiritul acestei şcoli dacă aş rămâne convenţional în această evocare.

La finele anilor '70 şi începutul ultimului deceniu al ceauşismului, când am fost eu licean, atmosfera în şcoli era destul de sumbră. Orizontul propagandistic era apăsător, spasmele legiuitoare ne-au făcut să dăm şi Treapta I-a şi Treapta a II-a, ca examene ameninţătoare care puteau genera excluderea din elita şcolară a vremii, «îmbinarea învăţământului cu producţia», cretineală ideologică ce ne mânca jumătate din timpul de studiu cu stupidele «practici» agricole şi în fabrici, ne obişnuia cu statutul de inferioritate al intelectualului faţă de clasa muncitoare astfel încât cadrul instituţional şi disciplinar în care ne mişcam era unul rigid şi constrângător. La fel ca toţi elevii din România comunistă, resimţeam rigorile societăţii concentraţionare, eram înseriaţi pe mână precum puşcăriaşii, aveam un fel de zeghe comună, nivelatoare, numită uniformă, fetele trebuiau să se supună puritanismului natural al oricărei societăţi totalitare, trebuia să fim proaspăt tunşi şi cu «papuci de schimb» atunci când intram la clasă. Era o cerinţă generală în ţară, nu numai la Iaşi. Ei bine, la «Eminescu» era altfel!

Graţie Crenguţei Gâldău, o directoare deşteaptă, atrăgătoare şi influentă, o excelentă profesoară de literatură română, plecată prematur dintre noi după o devastatoare tragedie personală, atât Inspectoratul, cât şi Partidul ne lăsau în pace. Eram oricum singurul liceu umanist (deşi era şi atunci o excepţională clasă de matematică care avea o rată de intrare la facultate aproape de sută la sută) pe care se cârpise şi profilul sportiv (cu elevi selecţionaţi în loturile naţionale şi olimpice), dar cu o populaţie şcolară sensibil mai mică decât liceele industriale astfel încât nu prea contam la turmă atunci când veneau tot felul de comenzi din partea puterii pentru a asigura fundalul unor potemkiniade ideologice de 23 August sau la vizitele Tovarăşului. Faţă de alte licee, unde programul de a produce cetăţeni conformişti era mai riguros aplicat, la «Eminescu» părul era mai lung, atmosfera mai liberală, numărul matricol o amintire, iar corvezile ideologice erau reduse la minim. Privind retrospectiv, aş zice că această atmosferă mai relaxată în timpul dictaturii nu a fost puţin lucru.

Apoi ar mai fi de evocat marile figuri de dascăli pe care i-am avut şi care, dincolo de o stăpânire ireproşabilă a disciplinelor predate, au reuşit să creeze caractere şi să ne mijlocească întâlniri mirabile cu tezaurul cultural, artistic şi umanist pe care doar la această vârstă îl poţi scruta şi cuceri. Dintr-o galerie personală, pe care, sunt sigur, alte generaţii o pot extinde la nesfârşit, aş aminti frugal figurile trecute la veşnicie ale unor magnifici pedagogi şi desăvârşiţi profesori pe care am avut şansa să îi ascult în clasă: Elena Băcăuanu la Geografie, o dirigintă cu o fineţe şi o căldură umană dogoritoare, Valeria Roşca, o împătimită şi exigentă iubitoare a limbii şi literaturii române, Inocenţiu Măcăreanu, un senior al limbii şi literaturii franceze, care dădea substanţă termenului de profesor emerit sau strălucitul gânditor şi rafinatului jongleur de idei, Ion Sârbu, cel care mi-a schimbat destinul deschizându-mi poarta istoriei ideilor şi a filosofiei. Dincolo de gândul pios adresat tuturor acestor umbre luminoase care mi-au marcat juneţea fizică şi spirituală, nu pot încheia acest text, inevitabil encomiastic, fără omagiul discret şi urările cuvenite nu numai întregii echipe profesorale şi elevilor Colegiului Naţional «Mihai Eminescu», ci, în primul rând, celei care pentru mine întruchipează profesorul de istorie absolut, care ne-a scos atunci, în vremuri tulburi, naraţiunea istorică de sub pulpana apăsătoare a ideologiei comuniste, singurul profesor pe care l-am avut vreodată care ne făcea să ne pară rău că a venit pauza: doamna Olga Diaconu.”

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor