Alt jurnal de vacanţă…

Humor, duminică, 9. În noaptea care peste noi se lasă/ brusc, înfloresc cactúşii pe terasă./ E ca şi cum, din crusta lor, aricii / ar proiecta un joc de artificii./ Stelele-n cer scandează-n cor: in flores, / şi liliecii din adîncuri ies… Nu-s liliecii, e chiar A., nepotul Doamnei N., biciclist frenetic, care apare şi dispare ca o fantomă, pe străzile înguste, şerpuitoare, ale colinarului – şi silenţiosului – oraş. La pensiunea din margine de codru şi de munte, unde vin de câţiva ani (graţie Doamnei N. şi rudelor ei, stăpânii casei), rar răzbate sunetul unui claxon, fluieratul unui tren, nu mai zic de sirenele Salvării, ale Pompierilor, care la Iaşi, pe Sărărie, sunt torturante. Şi parcă în cinstea mea (mă alint!), da, au înflorit cactuşii pe terasă… Poezia (din care am extras câteva distihuri), a fost scrisă în urmă cu câţiva ani, e dintre Penultimele. Cactuşii nu-s de încercat cu degetul, doar cerul, dacă aş avea o mână de Păsări-Lăţi-Lungilă. Şi oare de ce mă nelinişteşte goana de ciclocrosist, a lui A.? Băiatul ăsta parcă-i tras de sfori nevăzute, în direcţii aleatorii, parcă aleargă mereu după ceva de extremă urgenţă…    

Marţi, 11. Ieri, Doamna N. a fost la Suceava, să finalizeze pensionarea Magdei, nefericita pe care, de mai mulţi ani, şi-a luat-o în grijă. Am mai spus-o, Doamna N., deşi a ieşit ea însăşi la pensie, a rămas, în continuare, un fel de mamă a răniţilor, a defavorizaţilor astei lumi. Nebunia – la propriu – s-a declanşat în momentul în care pensionabila a trebuit să depună cartea de muncă şi să semneze, în consecinţă, documentul de pensionare. Deodată, în ea, s-au dezlănţuit toate frustările, toate umilinţele suportate de-a lungul anilor: Nu dau cartea de muncă! Nu dau cartea de muncă! Mi-aţi furat tot! Tot mi-aţi furat! Evident că, cei de-acolo, nu-i furaseră nimic, dimpotrivă, vroiau să-i facă un bine, să aibă şi ea o pensie minimă, cu care să supravieţuiască. Urletele, vaietele, imprecaţiile au umplut biroul, coridorul plin de oameni, fiecare cu necazurile şi aşteptările lui. Că a venit şi paznicul, să vadă ce se-ntâmplă. Dar, impresionant! – îmi spune Doamna N. – cu toţii şi-au dat repede seama că e un caz clinic, nimeni n-a contrazis-o, ci, care mai de care, i-a dat dreptate, încercând s-o calmeze, s-o liniştească. Doamna N. şi-a folosit întreaga ei persuasiune – şi are!, funcţionarele au asigurat-o că, după ce transcriu datele din cartea de muncă, i-o dau înapoi acolo, pe loc. Dar a fost zadarnic. De-a lungul anilor, se depuseseră, pe cortexul ei (parţial) alterat, nenumărate frustrări, fusese maltratată, abuzată (îndeosebi când lucrase printre mineri, în Călimani), mulţi îşi bătuseră joc de ea, nebuna care avea (şi) un comportament normal, muncea pe ruptele, unde era pusă, cu tenacitatea animalului care trage la jug. Eu însumi, când am cunoscut-o, în urmă cu câţiva ani, mi-am dat seama că trăieşte într-o lume a ei, imaginară, abia în momentul în care a început să peroreze, cu o voce din ce în ce mai stridentă, pentru darea la fiare vechi, pentru topirea tuturor maşinilor, cu excepţia celor de formula 1, conduse, acestea, de tineri, angrenaţi în raliuri, la care lumea să participe ca la un spectacol (cum se şi întâmplă)… Linia dintre normal şi anormal este, în unele cazuri clinice (pentru ageamii ca mine) greu sesizabilă. Şi mai ageamiu – chiar inuman – s-a dovedit a fi primarul urbei, care i-a desfăcut contractul de muncă (era angajată la Salubritate, la dat cu măturoiul, prin târg), întrucât, după ce o beştelise pentru nu ştiu ce neglijenţă în serviciu (!), nefericita i-a tras o înjurătură… Evident că domnul primar nu ştia că are de-a face cu o schizofrenă, dar, după ce-a aflat, ar fi putut s-o reangajeze. Însă n-a făcut-o. Din neglijenţă. Din nepăsare.

Locuind mereu la cămine de nefamilişti, la blocuri sociale, într-o cruntă mizerie, sigur că i s-au furat diverse lucruri, chiar acte, pe unele le-a rătăcit sau le-a pierdut ea însăşi, trebuind, mai apoi, să cerşească, pe la starea civilă sau pe la şcoli, duplicate, adeverinţe… Mulţi erau sătui de ea, şi-o dădeau pe uşă afară. Astfel s-au adunat umilinţe, frustrări, spaime, neîncredere, când ar fi avut nevoie de încurajare, de toleranţă, de compasiune. Tocmai de aceea, în momentul în care un inginer cu faţă umană, de la mina Călimani, i-a spus să păstreze cu sfinţenie cartea de muncă, să n-o dea nimănui, aceste cuvinte au avut efectul unei porunci dumnezeieşti. Asta s-a întâmplat în urmă cu vreo două decenii. Dacă ar fi bănuit urmările, probabil că acel domn inginer ar fi adăugat: …să n-o dai, cartea de muncă, decât la Oficiul de pensii… Acum, pe coridoarele Casei de Pensii, nefericita le strigă, tuturor şi nici unuia: Hoţilor! Vreţi să-mi luaţi cartea de muncă?! N-o dau! N-o dau! Aşa mi-a spus domnul inginer… Cutare, să n-o dau nimănui! Ea îi ţine minte, inginerului, şi înfăţişarea, şi numele, pe când atâtea altele le-a uitat…

Doamna N. s-a întors frântă de oboseală, cu nervii la pământ, dar nu şi înfrântă. După un moment de (firească) descurajare, trece la acţiune, caută noi strategii. Este exclus să i se ia bolnavei, cu forţa, documentul, pe care îl poartă, bine pitit, la ea. Nici anestezierea nu-i o soluţie, ar putea provoca o criză cu cine ştie ce urmări. Ideală ar fi găsirea inginerului, care să-i dea, bolnavei, dezlegarea. S-a aflat, deja, că locuieşte-n Humor, deci identificarea lui e posibilă. Trebuie luată legătura cu Poliţia. De la Casa de Pensii i s-a sugerat Doamnei N. că absenţa cărţii de muncă ar putea fi suplinită de adeverinţe de la locurile de muncă ale pensionabilei. Cu devoţiunea ei inimaginabilă, Doamna N. dă telefoane, întreabă, cercetează, tatonează. Parcă nefericita, neajutorata Magda i-ar fi soră, sau fiică. Mă întreb – şi-o întreb – de ce nu lucrează la un serviciu social, unde priceperea, profesionalismul (a fost asistentă la un Centru maternal), vocaţia, umanitatea ei ar atenua, ar badijona multe suferinţe fizice, morale, psihice. Doamna N. râde, amar: Eh, domnu’ Nicolae, trăim într-o lume cinică, nemiloasă, indiferentă, faţă de cei de la marginea societăţii. Şi apoi, sunt sigură că stilul meu de muncă ar deranja…, cum s-a şi întâmplat, în anii când eram activă…

Când era activă, era cunoscută pe tot lanţul medical-social Humor-Suceava-Iaşi. Dacă mă dădeau afară pe uşă, intram pe fereastră. Dacă mi se refuza o Salvare, pentru un bolnav căruia trebuia să i se facă o expertiză – de obicei, copii părăsiţi, mame abandonate, alungate, bătute – veneam cu trenul, cu autobuzul, cu ia-mă, nene. Cu orice. Dar, în genere, cei din acest lanţ uman erau săritori, binevoitori. Îi răsplăteam şi eu, cum se cuvine: cu un buchet de flori, din grădină, cu mii de mulţumiri, cu un surâs…  

Cât vorbim, sună mobilul. O prietenă – ce la nevoie se cunoaşte! – din Vatra Dornei, s-a interesat şi-a şi aflat: arhiva Exploatării Miniere Călimani se află în comuna Tomeşti-Iaşi. Trebuie făcută o cerere, plătită o sumă, pentru eliberarea documentului. Fără îndoială, Doamna N. o va face. Din pensia ei cu două zerouri.

Vineri, 14. Seara, Doamna N., oarecum liniştită, pleacă la biserică, e Prohodul Maicii Domnului, se pregăteşte pentru slujba Adormirii, de mâine. Noaptea târziu, deja retras în camera mea, văd lumini puternice, intermitente, afară, în curte. Salvarea. SMURD. A. a avut un accident de bicicletăI Culmea accidentului: a intrat (în viteză, de după un bloc) un alt biciclist în el, l-a proiectat într-un şanţ, sau într-un gard, nu se înţelege exact. S-ar părea că e grav, fractură sau fisură de şold. Operaţiunea stabilizării durează vreo trei sferturi de oră. Din când în când accidentatul scoate un urlet, ca de fiară rănită. Şi-mi aminteşte de vaietele Magdei, dintr-o altă seară, cu doi ani în urmă… Spre miezul nopţii, Doamna N. îl însoţeşte, pe accidentat, la Spitalul din Suceava.

Vacanţa continuă.                      

Actualizare. Providenţialul inginer a fost găsit, şi-a arătat disponibilitatea. Biciclistul va sta încă o lună extraplat, într-un corsaj de ghips…

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist

Publicitate și alte recomandări video