(Alt) jurnal de vacanta

In urma cu doua saptamini am parasit Iasul si rubrica de la ziar pentru – imi ziceam eu – o binemeritata vacanta. E o contradictie in termeni ca un pensionar sa-si ia vacanta, dar – ma credeti au ba – marturisesc cu miinile pe tastele calculatorului ca niciodata in viata mea n-am fost atit de activ ca-n ultimii ani si, mai ales, ca anul acesta, cind, peste toate, mi-am asumat si responsabilitatea editarii revistei Cronica veche. De altfel, dupa aparitia, in februarie, a numarului aniversar, am fost sfatuit, cu amenintatoare insistenta, de unii amici sa ma las de meseria de cronicar – care imi poate dauna sanatatii – si sa-mi pap linistit pensioara. Asta, ca sa zic asa, a fost chiar argumentul care m-a indirjit sa duc proiectul, impreuna cu echipa redactionala, pina-n pinzele albe. In sase luni am reusit (speram) sa facem revista vizibila, sa primim (fie si) un modest sprijin financiar din partea primariei si sa patrundem in reteaua de difuzare a presei. Inutil a mai spune ca noi, "lucratorii", n-am primit nici un ban, de nicaieri, prestind o entuziasta munca voluntara, ca-n cea mai buna dintre lumi (care nu poate fi, desigur, decit comuna primitiva sau "cea mai inaintata societate din lume, societatea comunista" – asa cum ne invata, in zilele lui de avint cogitativ, tovarasul Nicolae Ceausescu-Personal si chiar Accelerat). Ba, uneori, am bagat mina in propriile pensii, ca sa acoperim niste gauri.

Epuizat, evident, de aceste munci si zile, dar mai ales de un Iasi intrat in calduri tropicale, m-am repauzat, ca si anul trecut, la Gura Humorului, un oras realmente vesel, fie si prin faptul ca, spre exemplu, nu are o toaleta publica. Prietenii mei, coboritori din Vatra Dornei, in drum spre eternul si fascinantul Iasi, zadarnic au cautat, in centrul Humorului, un astfel de lacas, fiind nevoiti, in disperare de cauza, sa  viziteze Muzeul… Noroc ca era deschis, orele fiind destul de inaintate. Altminteri, nici o schimbare esentiala, fata de anul trecut, in lenta dinamica a urbei. Aproape toate firmele alimentare din oras sint detinute de aceeasi persoana: restaurant SASU, braserie SASU, bar-cafea SASU, pizza SASU, carne de porc SASU, carne de vita SASU, peste SASU, piine SASU, covrigarie SASU s.a.m.d., pe oriunde te duci sau te intorci dai de SASU. Localnicii, spre deosebire de alde noi, recita, fara nici o poticnire: SASE SASI IN SASE SACI. Sau invers: SASE SACI IN SASE SASI… N-am nimic cu SASU si cu afacerile lui (probabil, prospere), dar, daca as fi edil al orasului, as observa ca aceste firme, repetate monoton, pur si simplu mutileaza estetica urbei, indeosebi piata centrala, cu cladiri  de epoca, armonios integrate in peisaj si cochet insufletite de  aranjamentele florale. SASU ar putea (fi obligat) sa renunte la a-si scrie numele peste tot. Ce sa mai scrii PESTE SASU, ca tot miroase…

La plecarea din Iasi, prevazator, am umplut o valiza cu haine (relativ) groase ca, de! ma duceam mai spre munte. In ultima clipa, amintindu-mi ca anul trecut le-am carat degeaba, am scos puloverele, ciorapii de lina, vestele antiglont, camasile de corp delict si alte lucruri (in)dispensabile. S-a dovedit o hotarire neghioaba, luata sub presiunea celor 35 de grade la umbra vechilor zidiri iesene. Am inghesuit in schimb, in bagaje, mai toata imbracamintea mea de vara, ce s-a dovedit total inutila. Nu le-am imbracat, aceste frou-frou-uri, macar o singura data. O primavara tirzie sau o toamna timpurie m-a facut sa ader definitiv la teoria acelor savanti care sustin ca Pamintul se raceste, nu se incalzeste. Un vint abras a batut, aproape fara intrerupere, timp de 14 zile. Temperatura diurna n-a urcat decit rareori peste 22 de grade, iar cea nocturna – peste 12. In timp ce eu, ca un spectru al lui Gerila, clantaneam din oase, localnicii jubilau: de ani de zile nu mai avusesera o vara atit de frumoasa! Ce-i drept, nu ploua decit citeva ore pe zi – sau pe noapte – uneori cerul se lumina… a ploaie, norii se insinuau printre munti si printre brazi, ca niste ce? (aici s-ar impune o comparatie rebarbativa): ca niste balauri? (bau-bau!); ca niste fuioare din care se torcea o lina de aur? (au-au!); ca niste caracatite plutind prin apele cenusii ale vazduhului? (vai-vai!). Porumbeii, la interval, faceau cercuri-cercuri: "scrie-mi marti, sa vina miercuri". O veche si buna prietena ma vizita in zilele fara sot, incercind a ma mentine pe linia de plutire. Aveam cu mine carti, reviste, caiete, pixuri, aveam de citit si de scris nu doua saptamini, ci doua-trei luni. Aveam libertate si singuratate cita-mi trebuia. Si cu toate astea…

… si cu toate astea, ca Doamne-fereste! sa nu ma plictisesc, l-am invitat pe un fost coleg de scoala liceala sa vina si el, citeva zile, in orasul de pe malurile Riului Repede. Ca humor, spun legendele si specialistii locali, cica vine din limba tatarilor si-ar insemna apa repede. Neasteptat de repede a venit, din alt capat de tara, fostul meu coleg, pe care nu-l mai vazusem de vreo patru decenii…, abia apucasem sa citesc trei sferturi de carte si sa scriu trei sferturi de pagina de jurnal. Mai apoi, evenimentele au luat-o razna: taifasuri bahice nesfirsite, jocuri si concursuri de table si de bancuri (in care amicu’ si gazda, Relu, s-au dovedit inepuizabili), multe alte "provocari" m-au scos din ritmul si din tabieturile mele. Uneori, privindu-ne din afara, parca eram Stan si Bran, daca nu cumva Pacala si Tindala… Intr-o zi, plecind noi in oras, am convenit ca trebuie sa incuiem usa, intrucit nu mai era nimeni in vila. Eu dirijam "operatia",  amicu’ dovedind a avea miini mai indeminatice. "Si unde pun cheia? Sub pres? Intr-o glastra cu flori?", se intreba si ma intreba, derutat. "Pune-o sub pres. E o traditie, doar n-o sa fim acum post-moderni. Si sa punem si-un anunt: cheia e sub pres. Ar fi pacat, daca vine vreun hot, sa faca deranj pe aici, sa rastoarne florile, cautind cheia…"  Apoi mi-am dat seama ca ceva nu e-n regula: "N-am aerisit camerele. Trebuie sa deschidem ferestrele…" Stan (ii voi spune asa, mai ales ca e chiar radacina numelui lui), docil, a descuiat usa si a deschis ferestrele. Si a incuiat, din nou, usa. Eram gata, in sfirsit, de plecare, cind, privind manopera, m-a umflat risul. Stan ma privea, siderat: "Acum de ce rizi? Ce-am mai gresit?" "Pai, de ce sa mai incuiem usa, daca lasam geamurile deschise?! Hotii, cind or sa le escaladeze, or sa faca mizerie. Si-or sa ne si injure, ca-i supunem unui efort inutil. Mai bine lasam usa deschisa…" 

Publicitate și alte recomandări video