Alte ulme…

În urmă cu vreo zece ani, scriind despre ludicul Bogdan Ulmu, punctam în finalul acelei încercări de portret faptul că, pe unde trece, bucureşteanul ieşenizat (caz cu totul ieşit din comun) lasă/ trebuie să lase… ulme. Mai ziceam acolo că, mai mult ca sigur, personajul este cel mai călătorit scriitor român, dar nu atât în această calitate, cât în aceea de regizor şi/ sau profesor de teatru. Am avut, o vreme, favoarea de-a ne întâlni, periodic, sub arcada aretiană a ”Revistei Române” unde, dimpreună cu Florin Faifer, cu Victor Durnea, cu Liviu Papuc, reinventam întâlnirile junimiste de altădată. Asta vrea să spună că, înainte, în timpul şi după încropirea unui sumar de revistă, umorul prima. Şi nici nu era nevoie, ca la şedinţele cenacliere ale vechii Junimi, de un Creangă, care să strige: ”Uşile! Uşile!”, că uşile erau mereu deschise, spre încântarea convivilor. I/responsabil cu umorul era, desigur, Bogdan, dar nici ceilalţi nu duceau la ureche, spre tandrul apel, tot mai insistent repetat, al amfitrioanei, de-a reveni la oile noastre… Regizor şi profesor itinerant – cu precădere, în oraşe ex-centrice – se mai întâmpla ca ludicul să absenteze de la câte o reuniune, spre întristarea tutulol… Când pe tren,/ când pe vapor,/ când cu dorul călător, fugacele hedonist a avut timp să regizeze peste 300 de spectacole, să scrie peste 3000 de articole, să publice vreo 15 cărţi, să savureze spectacolul gastronomic (prin restaurantele Iaşului, ale ţării şi ale lumii), să fie doctor şi îndrumător de doctorate… şi, şaizecist deja, să aibă o bio-bibliografie de optzecist…    

L-am ademenit, mai apoi, la ”Cronica veche”. Mai făcea parte din diverse redacţii (”Revista Română”, ”Dacia literară”, ”Timpul”, ”Scriptor”, poate şi altele), colabora la toate publicaţiile posibile şi chiar imposibile. Cooptarea lui a fost privită cu oarecare… scepticism, datorită acestei ubicuităţi, dar şi întrucât, om de teatru fiind, nu se putea să nu fi avut, de-a lungul deceniilor, niscaiva animozităţi cu unii cronicari vechi şi noi…, care ar fi putut fi reactivate. Spre cinstea tuturor părţilor, odată cu venirea lui Bogdan, atmosfera, în redacţie, s-a înviorat, scenetele, cu precădere din lumea teatrului, a filmului au sporit în intensitate şi-n gravitate. Deseori o mască râdea, alta plângea… Am observat încă din vremea reuniunilor de la ”R.R.” convivialitatea lui Bogdan, enorma lui plăcere de-a se afla între oameni care să-i guste spiritele şi, pe cât posibil, să se situeze cel puţin la înălţimea lui. Atunci şi mai târziu mi s-a confirmat faptul că Bogdan Ulmu n-avea obiceiul bârfei, oricât de benignă aceasta. De aceea era binevenit în toate redacţiile şi-n toate conclavurile literar-artistice. O masă cu Bogdan era un răsfăţ culinaro-bahic – şi trebuie să vă spun c-am fost părtaş la câteva.       

Prestaţia lui publicistică şi literar-umoristică îmi era relativ cunoscută şi, probabil, bănuia că, dinspre partea asta, nu mă mai aştept de la dumnealui la niscaiva surprize. Poate de aceea, la o întâlnire de redacţie a ”Cronicii vechi” mi-a strecurat, discret, un sfert de carte, o plachetuţă lirică, intitulată, năucitor, Sfert de femeie. Uimirea mea s-a tot dilatat, pe măsură ce, căutând acel sfert de femeie ulmuzian şi, deopotrivă, urmuzian, am constatat că, deşi sunt destul de multe (dar niciodată suficiente), părţile nu compun întotdeauna întregul… Şi-am mai văzut cum se poate glumi cu lucruri grave, iubirea – se ştie – fiind un lucru foarte mare… Ceea ce mie mi-ar fi provocat un nesfârşit lamento, iar lui Brumaru (de-un exemplu) delicii de supterficii, la Ulmu devine dezabuzare ironică. Pe alocuri, respirările lui lirice au atingere cu Cîntecele ţigăneşti ale lui MRP, cu catrenele aromate ale lui Păstorel, cu dedicaţiile, savant şi acroşant ticluite, ale lui Topîrceanu, cu bulimia erotică din versurile lui Brumaru (fără, însă, ”cruzimile” acestuia) sau cu forjările lui Foarţă. O clipire complice, de crai de curtea veche, te face conviv la un cocktail erotic, dar totul e sub pălărie, cu perdele şi dantele care, în loc să estompeze, sporesc atracţia universală… Insinuări pehlivăneşti alternează cu trimiteri la iubiri celebre (teatru, film, literatură), totul întru a o (re)cuceri pe cea nu-n veci, ci temporar (era) pierdută… 

Oximoronul, intertextualismul, jocurile de cuvinte, devierile de sens, limbajul familiar dau măsura unei intimităţi suficientă sieşi, dar şi a unor bucurii ori deziluzii (amoroase) ce se cer clamate… Peste toate pluteşte însă aripa timpului ireversibil: Iubito, vai, m-au scos la pensii, / nu mai am voie să suspin./ La dragoste nu fac extensii,/ nu mai cunosc plăcutul chin…/ Am profesat, constant, iubirea:/ mi-am dat în ea un doctorat!/ Încerc să nu mă pierd cu firea,/ doar fiindcă timpu-mi s-a gătat…  

La ultima reuniune redacţională a ”Cronicii vechi”, mă uitam la el şi-mi ziceam: nu, aceasta nu-i Bogdan Ulmu! Ne văzusem doar cu o lună  mai devreme, la festivităţile revistei. Chiar şi atunci mi se păruse dat cu încetinitorul – şi-am pus-o pe seama cine ştie cărei indispoziţii. Dar acum…, a stat câteva ore cu un pahar de vin în faţă, din care a sorbit doar câteva picături. Şi-a scos doar câteva vorbe, ca să dea impresia, cumva, că e cu noi, că participă. I s-au făcut câteva fotografii. Şi totuşi, nu credeam că acelea vor fi ultimele lui imagini, aşa cum nu credeam că savuroasa rubrică D-ale televiziunii sau interviul acordat/ luat de MRI – vor fi ultimele lui cuvinte într-un loc şi-ntr-o ambianţă în care se simţea confortabil.

Ci mai degrabă prefer imaginea lui dintr-o iarnă când, dând să intru – împreună cu Val Gheorghiu – la Bolta Rece, ne-am întâlnit cu el, însoţit de… un sfert de femeie. Ne-a prezentat ca pe nişte somităţi: pictorul…, poetul…. Iar pe dumneaei, cât se poate de eliptic: studenta mea… Cred că şi ei voiau să intre la Boltă, dar prezenţa noastră ar fi fost, probabil, stânjenitoare. Aşa că, pretextând nu mai ştiu ce urgenţă, au dat-o cotită…

Ar fi fost de preferat s-o dai cotită astfel, încă multă vreme, Bogdane…

Bogdan Ulmu mă convinge – dacă nu eram – că ironiştii sunt fiinţe tragice, în optimismul lor.

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video