„Am cunoscut pe cineva care leșina de fiecare dată când partenerul pleca să-și ajute părinții la treabă” – o poveste despre un tip special de dependență

Dacă, de pildă, o persoană este dependentă de alcool, atunci sistemul său de valori se va învârti în jurul alcoolului: datorii, viață dezorganizată, probleme la locul de muncă, concediere, dezinteres față de familie și copii, agresivitate. Nu poți avea așteptări că își poate lărgi universul, pur și simplu, nu observă toate celelalte lucruri care există în jurul său. El nu înțelege valoarea cunoașterii, valoarea realizării de sine, valoarea succesului, nu realizează valoarea familiei și altele asemenea. O astfel de persoană este un sclav al viziunii sale înguste asupra lumii. Şi există astfel de oameni pentru care toată bucuria vieții constă doar în alcool sau droguri; orice altceva nu îi interesează deloc. Acești oameni putem afirma cu certitudine că sunt bolnavi dintr-un singur motiv: și-au pierdut capacitatea de a se bucura de viață și nu doar de un singur lucru, ci de toate lucrurile care o compun. Viziunea lor asupra lumii s-a restrâns și ei înșiși sunt prea slabi pentru a o extinde singuri. Iar extinderea conștiinței persoanelor dependente este una dintre modalitățile de a scăpa de dependența lor.

În general, veți spune, suntem cu toții dependenți de ceva, într-o măsură sau alta. Doar că dependența noastră poate fi distribuită mai mult sau mai puțin uniform între diferite lucruri care compun viața noastră astfel încât să nu ne agățăm de ceva anume cu toată tăria. Amploarea cunoștințelor noastre ne permite să ne bucurăm de lucruri diferite, ne face liberi și independenți condiționat, deoarece putem alege între diferite opțiuni de organizare a vieții noastre. Cu toate acestea, da, putem spune că viața fiecărei persoane depinde de ceva ce nu poate fi înlocuit cu nimic altceva. De exemplu, toți depindem de aer, hrană și apă, iar acest lucru este natural.

Când vorbim despre dependențe, gândul ne duce, firește, nu spre dependența de apă și aer, ci, mai ales, spre dependența de alcool, droguri sau, cea de care ne vom ocupa azi, de dragoste. Pe de o parte, totul pare evident, vorbim despre dependența unui iubit de partener. El, îndrăgostit și în același timp dependent de dragostea lui, este copleșit de o pasiune puternică, se atașează de obiectul iubirii, se gândește constant la el, nu poate trăi fără el, este gelos pe el. Cu alte cuvinte, o persoană dependentă de iubire e condusă de sentimentele sale și nu de rațiunea sa. 

Este sigur că, în fiecare poveste de dragoste, există o relație de valori și afinități, iar asta pentru că oamenii se aleg unii pe alții în funcție de ceea ce au nevoie, unii se aseamănă mai mult cu noi, alții mai puțin, alții sunt diferiți. Atunci când pierdem iubirea, căutăm vinovatul, fie în noi înșine – ne simțim incapabili să ne facem iubiți, fie în celălalt – incapabil să ne fi dat ceea ce era important pentru noi. În realitate, într-o relație umană sănătoasă, nu există vinovați, fiecare avem un sistem propriu de valori și afinități care poate coincide pe alocuri cu al altuia sau nu. Când credem că suntem responsabili de regresul unei relații, pierdem din vedere un lucru cu adevărat foarte important: putem influența comportamentul și sistemul de valori al celui de lângă noi, dar doar într-o măsură minimă. Succesul unei relații e generat de ambii parteneri, din angajamentul reciproc, din motivația reciprocă și, mai ales, din cât de mult se simt în armonie cu caracteristicile lor reciproce.

Adeseori auzim oameni care spun că încearcă să iasă din capcana relațiilor dureroase, dar care în același timp întreabă: „cum să-l conving pe celălalt să se îndrăgostească mai mult de mine?”. În mod clar, nu există o rețetă magică care să convingă pe cineva să ne iubească. Să presupunem că am reuși, printr-o minune, să găsim o rețetă, dar ce ne facem dacă partenerul în cauză este un narcisist și, prin urmare, nu are capacitatea să iubească pe nimeni decât pe sine? Sau îl determinăm să ne iubească și apoi realizăm că nu e omul pe care noi ni l-am fi dorit alături pentru o viață?

Fiecare ființă umană are propria sa poveste, experiențe, traume, are propriile sale valori, propriile sale motivații profunde. Acestea sunt impulsuri interne foarte puternice care conduc comportamentul unei persoane mai mult decât orice altceva. Nimeni nu are puterea de a schimba o altă persoană și, atunci când se întâmplă acest lucru, fie unul este într-o stare de dependență, deci complet disfuncțională, fie cealaltă persoană și-a dorit să se schimbe indiferent de tot și de toată lumea. Și nici atunci nu putem vorbi de o schimbare totală, în esență omul rămâne același, mai devreme sau mai târziu, esența va răbufni. E ca și când astupi un furtun prin care curge apă cu presiune, undeva furtunul tot va exploda. De aceea nu putem convinge pe nimeni să devină exact ceea ce ne-am dori, practic, este imposibil.

Această conștientizare este înfricoșătoare pentru că te pune în fața faptului că nu poți avea control asupra relației. Din fericire, am spune, dar este primul pas pentru a nu mai simți greutatea totală a responsabilității cuplului. Dacă este rece, permanent nemulțumit, te critică mereu sau te părăsește nu este pentru că nu ai făcut destule sau ai făcut lucruri groaznice. Poate fi și pentru că partenerul tău are un trecut plin de abuz, o copilărie și o adolescență lipsită de iubire, aventuri sentimentale care s-au terminat prost, durere nerezolvată, este posibil ca el/ea să stea în spatele unei povești emoționale pe care nu o poți vindeca și a unui gol pe care nu-l poți umple cu tot efortul din lume. O cunoștință și-a trimis partenerul la terapie: „Sper să se schimbe de tot, a spus de parcă omul pleca la garderobă să-și schimbe hainele, să nu-l mai aud cum mă critică în fiecare zi”. Doar că el s-a întors exact cum a plecat. Nu are rost să încerci să-l convingi să meargă la terapie în speranța că se va recupera și poate fi, în sfârșit, pregătit pentru povestea ta, în care tu îl vezi jucând un anumit rol, rolul care îți place ție, nu lui. Dacă motivația și dorința de schimbare nu pleacă de la el/ea și de la dorința reală de schimbare, orice cale riscă să se dovedească complet inutilă și frustrantă pentru amândoi.

În relațiile de cuplu există câteva capcane care dacă nu sunt depășite pot conduce la dependență. Nu avem timp să ne ocupăm azi de toate, dar vom reveni și în articolele viitoare asupra lor. Când oamenii încep să se distanțeze de convingerea că ei sunt principalii responsabili pentru progresul unei povești, „trebuie ca să fac totul ca să nu mă părăsească”, încep să vadă comportamentul celorlalți ca fiind consecința exclusivă a eforturilor lor de a menține o relație. O tânără aflată la începutul unei noi relații mi-a spus recent: „Am nevoie de claritate în relația cu el, de încredere. Dacă îmi poate oferi, pot decide dacă să merg mai departe, altfel e mai bine să-l las imediat, nu este persoana potrivită pentru mine, eu sunt o persoană care oferă încredere”. O asemenea persoană nu poate fi dependentă de partener, ea caută un anumit gen de relație în care își satisface anumite nevoi, cea de siguranță, în special, pe care, de altfel, o va restitui partenerului. Când nu o va mai avea, probabil va căuta un alt partener care să-i ofere asta. Dar am întâlnit și persoane care spun astfel: „Trăiesc pentru ea, îi arăt că îi este bine cu mine, nu cum i-a fost cu foștii, doar așa povestea noastră de dragoste va continua. Dacă se termină înseamnă că nu i-am oferit ceea ce trebuie, desigur, de aceea trebuie să fac eforturi să fiu mereu la înălțime”. Practic, eforturile sunt doar pentru el, este dependent de partener și face eforturi imense pentru a păstra pe cineva alături, cu orice preț, pentru a-și dovedi cât este de capabil să mențină o relație, de altfel, defectuoasă.

Această idee nu este doar greșită, dar este periculoasă pentru orice relație de cuplu pentru că ne expune cu ușurință la un sentiment de vinovăție și ne împinge să credem din ce în ce mai mult în iluzia constantă că, cu cât suntem mai capabili să arătăm că oferim totul, cu atât mai mult, cealaltă persoană se va lega mai puternic de noi. Am cunoscut pe cineva care obișnuia să cheme ambulanța pretinzând a avea diverse probleme de sănătate, leșinuri și crize de inimă, atunci când partenerul pleca să-și ajute părinții, la prășit sau la strânsul recoltei. Presupusa afecțiune trecea ca prin minune când el apărea, după o săptămînă, muncit și stors de vlagă, în dreptul ușii. Astfel, după câteva apeluri la ambulanță, a reușit să obțină un control total asupra lui, limitându-i universul doar la relația cu ea. Pentru soț i-a fost mai ușor să renunțe la relațiile cu oamenii dragi lui decât să îndure isteria soției sale. Dependența ei a generat dependența lui, bărbatul, departe de familie și prieteni, într-un univers care se rotea doar în jurul soției și al depresiei, s-a apucat de băut și a sfârșit-o într-un mod tragic.

Un partener nu devine singura sursă de emoții pozitive, deși, desigur, petrecerea timpului împreună și momentele romantice cu el ne aduce fericire. Este o relație în care ești, nu pentru că ai nevoie disperată de ea, ci pentru că o vrei cu adevărat. În ciuda tuturor pasiunilor, persoana dependentă nu își vede, însă, iubitul ca pe o persoană, ca pe o persoană reală. Își creează o anumită imagine ideală de care are nevoie pentru a umple lipsa cuiva sau a ceva din viața ei. Persoana dependentă ignoră individualitatea partenerului și nu-i vede dorințele, deficiențele, calitățile. Devine ceva aidoma unui lucru sau o funcție de care ea are maximă nevoie pentru supraviețuire și pe care îl înzestrează cu calitățile, dorințele și deficiențele pe care le dorește ea. Aceste încercări, de a schimba persoana într-un ideal, se termină în mod natural cu un eșec total, iar acest lucru îl determină pe dependent să dezvolte vinovăție, frică, furie și gelozie. Și, drept urmare, dependentul vrea să se răzbune pentru faptul că persoana iubită s-a dovedit a fi diferită de felul în care și-a imaginat-o, moment în care se instalează în el o dezamăgire completă și furie. Despărțirile dureroase dintre dependent și partener alternează cu întoarcerile fericite: o nouă oportunitate de a schimba partenerul în ideal. Astfel de relații pot dura ani de zile și pot aduce mici insule de euforie în oceanul nesfârșit de durere, îndoieli și suferință, care sunt confundate cu dragostea adevărată. Este clar că, din această perspectivă, nu se poate vorbi despre o relație confortabilă și caldă, nici despre fericire. 

Dragostea și dependența de dragoste sunt sentimente complet diferite în esența lor, pe care unii le percep ca un întreg. Ei sunt siguri că suferința din cauza iubirii înseamnă „să simți dragostea”, iar a fi dependent de o persoană înseamnă „a o iubi cu adevărat”. Dar cel mai rău este că, după ce am experimentat odată o astfel de iubire care dă dependență, nu mai recunoaștem o altă iubire, calmă și fericită. Într-un sentiment de bucurie și liniște conjugală, ne lipsesc suferința și tensiunea cu care eram obișnuiți. Dar ce e mai trist e că, atunci când întâlnim dragostea de care avem atâta nevoie, trecem pe lângă ea fără să o observăm.

Cristina Danilov este psiholog

Publicitate și alte recomandări video