Am fost la Gânju…

vineri, 19 august 2022, 01:51
1 MIN
 Am fost la Gânju…

Un text „Sfâşietor – jurnalul unui artist care ştia că moare”, scris de Emilia Chiscop şi reluat de ZDI, după 20 de ani, mi l-a repanotat, pe simeza memoriei, pe redutabilul artist al penelului, Ioan Gânju. Mi-am amintit că şi eu „Am fost la Gânju”, dar cu încă vreo două decenii înainte, când „alte glasuri, alte încăperi” îşi etalau rezonanţele. Reiau, aici şi-acum, textul apărut la rubrica mea din ZDI, reprodus ulterior, sub genericul „Figuri. Legende”, în volumul „Cronice şi… anacronice” (Junimea, 2017).

…Da, într-o vară, am fost acasă la Gânju. Ne ştiam de vreo trei decenii, ne întâlneam la vernisaje, câteodată la atelierul din Armeană, alteori prin vreo cârciumioară, în mod sigur, odată pe an, de Sfântu’ Dumitru, la Mitea Zaim. Predominau acolo, în acea zi sărbă(u)torească, pictorii, pereţii fiind panotaţi cu opere de-ale lor, unele chiar atunci vernisate. Eu mai lipseam uneori la apel, dar Val (Gheorghiu), Mitică (Gavrilean), Nelu (Gânju) – niciodată. Dintre muzicieni – Spătărelu, dintre actori – Petrică (Ciubotaru), Sergiu (Tudose), câteodată Dionis (Vitcu). Dintre scriitori – Sandu (Pascu), Mihai (Ursachi), Horia (Zilieru). Uneori trecea, ca o vijelie, conu’ Vivi (Vasilache), mai marele avocaţilor ieşeni, însoţit de blândul şi bonomul domn’ Hâncu, universitarul. De fapt, aceştia şi erau con/Vivii care se întâlneau nesmintit (cu absenţe motivate!), în anumite zile şi ore, la agapele de la „Bolta Rece” sau de la „Iaşul”. Şi niciodată în altă locantă. Erau ore de fior şi râs, de glume cu şi fără perdea, nu lipseau înţepăturile amicale, dar nici recitalurile – lirice, muzicale, actoriceşti – într-o efervescentă spiritualitate.        

La întâlnirile de la Mitea Zaim – nu şi la celelalte – Gânju venea însoţit, de obicei, de doamna lui, care-l ţinea într-o strictă supraveghere. Atât de strictă, încât Nelu cădea într-o eu/horicăzilieru muţenie. Pentru ca, la un moment dat, să izbucnească. Atunci, nu era bine să-l contrazici. Timid din fire, se strângea ca un arici, devenea taciturn şi impenetrabil, dar o singură scânteie era suficientă spre a-l inflama. Se zice că nu ezita, în caz de forţă majoră, să aplice un cap în gură… Legende, dar când cineva este însoţit de astfel de legende înseamnă că e deja Cineva, un Acesta, vorba nu ştiu cărui filosof…

Dintotdeauna am fost fascinat (şi contrariat) la Gânju, de pictura sa minituariza(n)tă. Nici Gavrilean – cu care se afla, mai mult ca sigur, într-o tacită concurenţă – nu reuşea să spună atât de multe, într-un spaţiu atât de mic. Ca un Gulliver în ţara piticilor, Gânju-impetuosul vedea fiinţe şi lucruri nevăzute, sau abia bănuite. Trebuia să te-apleci cu migală, să te uiţi cu lupa, ca să ţi se releve toate minunăţiile lumii, pe care el le atomiza, cu o artă de miniaturist japonez.

Da, am fost, o singură dată, acasă la Gânju. Era vară, era într-o după amiază de miercuri, fusesem cap limpede şi urcam, de la Tipografia „Dosoftei” spre centru, grăbit şi neliniştit că nu voi prinde, la televizor, începutul meciului, juca România cu nu mai ştiu cine, un meci decisiv, de calificare, la nu mai ştiu ce. Nu puteam să ratez aşa ceva. Cam prin dreptul intrândului spre Teatrul „Luceafărul” m-am întâlnit cu Lupulescu. Cum, care Lupulescu? Emil, fostul fotbalist al „Politehnicii”, supranumit Căţeaua, ne ştiam încă din anii când alerga dintr-un careu în altul, de credeai că-şi dă duhul, când marca goluri sau rata ocazii monumentale. Tot o legendă a Iaşului, ca şi Simi, ca şi Cupi, ca şi fraţii Romilă… Şi el grăbit – tocmai făcuse aprovizionarea pentru meci – hai la noi, îmi zice, stau uşă-n uşă cu Gânju Poate că aş fi rezistat ispitei – cum să cazi, aşa, netam-nesam, pe capu’ omului? – dar când mi-a spus de vecinătatea pictorului, m-am înmuiat.

La etaj – o scenă ireală. Două uşi de apartament larg deschise şi, între ele, pictorul, plimbând un landou…, un landou supradimensionat. Dinlăuntrul landoului se-auzeau nişte gângureli. Dinlăuntrul apartamentelor, voci de femei şi-un du-te-vino continuu între cele două lăcaşuri. Pictorul avea pe chip o lumină ca de sfânt sau de claun, parcă ar fi fost pictat de el însuşi, şi-o demnitate de tată, cum rareori am văzut. În timp ce doamnele se-agitau, în timp ce, din landou, gânguritul devenea tot mai vocal, bărbaţii îşi păstrau, olimpian, calmul. Eu priveam şi la unii, şi la alţii, nedumerit, stingherit, întrebându-mă ce caut acolo. Hai să le vezi, Nicolae, mă îndemnă pictorul-tată – şi ridică vălul care acoperea minunile din landou. Hai să le vezi! Îs două…

Nu le-am mai văzut niciodată, de-atunci. Una dintre gemene a căzut victimă unui act de geloasă barbarie şi de odioasă bărbăţie, în urmă cu câţiva ani. La Gânju am mai fost – dar nu acasă, ci la Retrospectiva găzduită de Galeria „Dana”, din Cujbă. Cu toate minunile lui picturale, cu zările şi etapele devenirii lui, cu căderile în maelstrom şi iluminările, cu sfinţii şi saltimbancii strânşi într-un acelaşi cadru, de obicei, procustian, şi-ntr-un dialog im/posibil. Şi cu multă lume, dornică să-l revadă, în totalitatea şi-n eternitatea sa. Iar dincolo de orice, am întrezărit, pe supra/faţa acelor pânze, surâsul (grav) al lui Gânju, legănând, cândva, un landou…  

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist, director-fondator al revistei „Cronica Veche”

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii