Aman, aman, ghiauri răcnesc

În rest, e simplu: dăm vina pe Lucescu și mai așteptăm o campanie la capătul căreia vom da vina pe Hagi. În primul rând, la ce ne așteptam de la patriarhul fotbalului românesc? În afară de bila albă adăugată la CV-ul lui Răzvan Burleannu, știut fiind că nici măcar antecesorul său, Mircea Sandu, n-a putut să-l aducă pe Luce la națională. Ei bine, Burleanu a reușit și se poate lăuda în cel mai neaoș limbaj corporatist: I did it! Ei, și ce-i? Consecința nu putea fi alta, decât pierderea unei noi șanse mondiale pentru draga noastră de națională. Mircea Lucescu, cu toată megalomania sa acoperită de un trecut uriaș, n-a făcut altceva decât ceea ce știa el să facă mai bine. Și dacă ne referim exclusiv la finalul de la Istanbul, râmânem cu câteva certitudini: un joc bine construit până la momentul unei greșeli fatale în defensivă (Man, Rațiu nu mai contează), când turcii au înscris, nu prin superstarurile umflate de pompele Transfermarkt, ci prin fundașul lor stânga Ferdi Kadioglu, mai puțin temut de oastea strămoșească. Până atunci, ghiaurul nostru admirativ numit Mircea cel Bătrân a fost în cărți, iar statisticile nu arată nimic dinspre partea osmanlâie decât o posesie sterilă, fără șuturi pe poartă. Din momentul acela, vizirul de pe banca turcă, Vincenzo Montella, și-a amintit că este de fapt „italiano vero” și-a desfăcut aripioarele de aeroplanino și a arătat cum se poate neutraliza o echipă cu limba scoasă după o egalare, după toate metodele azurii certificate de istorie. Egalare care n-a fost departe, dacă pe turci nu i-ar fi ajutat și bara, pe lângă toate râurile-ramurile lor. Trăgând concluzia, pentru Mircea Lucescu a fost un final demn de carieră la aleasa României. Nu fericit, dar demn! În fond prea mari iluzii nu s-au prea desenat prin spațiul mioritic vizavi de un succes pe un asemenea fond (mega)decibelic, în ciuda unei campani mediatice pe cât de concertată, pe atât de absurdă, în legătură cu „finala pentru Mondiale” de la Istanbul. Față de care, fie-ne vorba, cealaltă semifinală, Slovacia-Kosovo, a părut o veritabilă finală de Liga Campionilor! Cert este că șansele de calificare la a doua World Cup USA din istorie s-au dus cu mult timp înainte. De pildă, în cele zero puncte „adunate” (vorba vine!) din două meciuri cu Bosnia, echipă care acum joacă o adevărată finală pentru Mondiale, cu o caricatură a Italiei. Că au fost arbitrii de vină, că a fost tactica maestrului, sunt elemente secundare.

Acum (amicalul de la Bratislava de marți contează foarte puțin) ne aflăm nu numai la un sfârșit de capitol, ci și la începutul altuia nou. Pleacă Lucescu, vine aproape sigur Hagi. Cei doi au, pe lângă filiația fotbalistică ce nu mai trebuie demonstrată, și altceva comun. Un prestigiu imens, ceea ce induce respectul vestiarului. Este falsă ideea haterilor care își antrenează veninul cu amintiri dinspre Slovenia 2001. Hagi de atunci era un antrenor de-abia ieșit din iarbă, uns (după părerea noastră) pripit la cârma naționalei. Hagi de după un sfert de veac de antrenoriat, mai mult sau mai puțin încununat de succes, dar este cu totul altceva. El va trebui să reconstruiască echipa, vine de pe o concepție oarecum diferită de cea a mentorului său Lucescu, să reinstaureze disciplina tactică în lot și (nu în ultimul rând) să rezolve problema Ianis de pe poziții corecte și obiective. Speranțe ne putem pune, fiindcă chestiile acestea nu mor prea ușor, însă e greu de crezut că va reuși chiar și Hagi să treacă peste deficiențele cronice care macină fotbalul românesc: lipsa unui fond solid de jucători, creșterea celor care există exclusiv pentru vânzare (nu contează unde!), lipsa de disciplină tactică la cele mai multe cluburi, baze materiale precare și multe altele despre care se tot vorbește. Va trebui să schimbăm mulți selecționeri la toate nivelurile pentru a ne da seama că ratările fotbalului nostru sunt de fapt sistemice. Știe și jupânul Răzvan Burleanu?

Publicitate și alte recomandări video