Ambasadorul Brâncuși…

 Același cronicar precizează că „Textul lui Eric Vigner şautorul scenariului, n.m., NTţ este construit din stenogramele celebrului proces internaţional din anul 1928 (…) prezentat pentru prima dată, la cea de-a 50-a ediţia a Festivalului de la Avignon, în anul 1996”. Așa târziu? Or, în România, textul a fost editat în anii ’68-’71, când l-am citit, l-am adaptat radiofonic și-a și fost difuzat „pe calea undelor”. Nu fac un caz din această posibilă prioritate mondială, meritul fiind al celor care „au făcut rost” de text (cum?!?), l-au tradus și l-au editat, venind astfel în întâmpinarea flerului meu de redactor-radio (în lichidare)… Nu mai am acea carte, aproape sigur a rămas zălog, împreună cu multe altele, la una dintre gazdele mele, pe care le părăseam topârceanian, „de frică să nu mă fixez”. Cert e că între coperțile insolitului op se afla desfășurat, replică cu replică, întregul proces care a ținut afișul marilor publicații americane, dar și europene, în anii 1926-28, până la (și după) sentința finală. Şi mai era, în acea materie ardentă despre rosturile și modalitățile de expresie ale artei, vizavi de percepția „omului comun”, dar și a degustătorilor rafinați, o (aproape) gata scrisă piesă de teatru, cu tot… tacâmul (intrigă, suspans, catharsis), inclusiv ingredientele care fac deliciul gurmanzilor artistici. (S-a reiterat, în aceste zile, cu gastronomică mândrie, faptul că „Sfântul din Montparnasse” cobora din când în când din sferele sale fără sfârșit și-și omenea simandicoșii prieteni cu câte-un pui la ceaun, cu mujdei și mămăliguță, știți colé, „ca la mama acasă”, de înmiresma tot Parisu’). „Adaptarea radiofonică” (mai vechii redactori-radio și ascultătorii fideli știu ce înseamnă asta), interpretarea, asigurată de voci celebre ale Naționalului ieșean, ilustrația muzicală (realizată de legendarul Cornel Popescu), dar mai ales subiectul și… predicatul întru Brâncuși i-au asigurat „piesei” un impact pe măsură, „producția” intrând în „Fonoteca de aur” (închisă, aceasta, la Jilava, după suspendarea, în ’86, a Studiourilor regionale de Radio, și recuperată, parțial, în anii ’90). Când s-a difuzat emisiunea (și, să nu uităm, Radio Iași beneficia de cel mai puternic emițător din țară, cu bătaie peste țări și mări…) încă se mai putea vorbi de-o deschidere și-o recuperare a valorilor de patrimoniu, după „obsedantul deceniu” stalinist/dejist, „iar deasupra tuturora” nu se aburcase „un mititel,/nu slăvindu-te pe tine, proslăvindu-se pe el”… Sunt anii în care se dăduse „liber” la Brâncuși, la Enescu, parțial și cu intermitențe, la Eliade, la Ionesco și la alte figuri emblematice ale diasporei culturale românești. Tot în acel interval (și după) au apărut exegeze fundamentale despre Brâncuși, recunoașterea lui universală era la apogeu. Şi nu trecuseră decât câteva decenii de când vameșii americani încercaseră a-i taxa păsările (în spațiu) ca pe niște orătănii (stranii totuși) de curte. Procesul, întins pe durata a doi ani, a antrenat, în stil american, aș zice, acuzatori, apărători și martori de pe paliere culturale contrastante, miza fiind, până la urmă, nu cele câteva zeci de dolari, care trebuiau plătiți ca vamă, ci „prețăluirea” artei, dincolo de canoane, etichete, stereotipii ale receptării. „Lucrări” de-ale lui Brâncuși mai intraseră, până atunci, în Lumea Nouă, fără a fi vămuite, dar și fără a avea impactul dorit. Revoluțiile (și) în artă sunt primite cu ostilitate sau cu indiferență. Câți, chiar din elita americană, știau, în 1926, ce-i cu Brâncuşi ăsta, căruia vameșii îi puseseră taxă pe niște aripate fără aripi, care nici măcar nu măcăiau și pe care făuritorul voia a le cuibări în Ţara Tuturor Posibilităților?!? „Auzi, domle, cică asta nu-i pasăre, ci ideea de pasăre…” Dar Gorjanul (aclimatizat la Paris) nu s-a lăsat și-a chemat la judecată ditamai Statele Unite ale Americii. Într-un final, măreața Curte a trebuit să recunoască faptul că „obiectul ş«Pasărea în spațiu»ţ … este o sculptură și o operă de artă (…) și are dreptul la intrarea în țară fără a se supune taxelor vamale.” Vă imaginați ce scandal… în urma căruia numele Brâncuşi a penetrat în medii mai puțin receptive (ca să nu zic:ne) inovațiilor artistice.

S-ar părea că vameșii, prin optuzitatea lor… profesională, au sporit brusc, instantaneu și deodată celebritatea Gorjanului. Care, cumincior al pământului fiind, s-a gândit – aproape un veac mai târziu, de-acolo din infinitatea Coloanei sale vertebrale – să fericească și el o muritoare. Şi nu chiar o oarecare, ci una care a primit – după cum ne informează d-l ministru al Culturii – 40 de milioane de „vizite”, pe you-tube, stimați internăuci. Iar eu nici măcar nu știam din ce domeniu (al culturii? al sportului?) vine „ambasadoarea”, cu milioanele sale de „vizitatori”, deci și de admiratori. Spre a afla, în sfârșit, tot din gura aurită a d-lui ministru, că e cântăreață. Nu de operă, că n-ar avea atâția fani. Aici s-ar impune niscaiva conotații privind palierele/coloanele/scările diferite pe care ne situăm (cum pe scara lui Iacov): dintotdeauna și pretutindeni, elitele (minoritare) au fost/sunt/vor fi surclasate de o (imensă) majoritate care de/gustă cultura populară, zisă, până nu demult, „de masă”. În sublimul lui idealism, un Iosif Sava – moderator al celebrelor, regretatelor, irepetabilelor „Serate muzicale” din urmă cu un sfert de veac – visa concerte simfonice Bach desfășurate pe stadioane, în fața și în delirul a zeci de mii de spectatori… Ca la fotbal. N-a fost și nu cred să fie posibil. Dar e posibil ca tot de pe acolo (și de la un cinic consilier cultural) să fi pornit năstrușnicia care a virusat spațiul miorițic în ultimele săptămâni – până a-i ceda locul unui coronavirus mai enigmatic ca „Poarta sărutului” (de pe urmă). Mai toată lumea (bună) a făcut caz și haz de necazul investirii inocentei, în ale artei, Irina, ca ambasadoare a monstrului sacru Brâncuși, ocărând-o ca la ușa cortului. Dar poate că lucrătura/ tevatura trebuie privită taman viceversa. Căci nu Irina i-a fost ambasador lui Brâncuși, ci acesta – cântăreței. Păi, ca să zicem așa, Brâncuși era/ rămăsese dator cu o astfel de ambasadare încă din anii când cucerea America. Câți de-alde noi știau, acu o săptămână, cine e Irina Rimes? Eu unul, habar n-aveam, îmi recunosc ignoranța și măcăiesc. Dar, prin „vocea” lui Brâncuși, vocea celei care a făcut o reverență în fața „domnului sculptor”, percepându-l ca pe o persoană real-trăitoare aici și acum, printre muritorii de rând (poate la „Masa tăcerii”?), a rezonat într-un pavilion unde, altminteri, i-ar fi fost greu să aibă acces. Rămân de numărat, cu aceeași halucinantă… exactitate, de către d-l (deja fost?) ministru, sau de inventivul lui conzilier, „vizitele” făcute lui Brâncuși, ca urmare a persuasiunii efemerei ambasadoare… 

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video