America pierde teren în faţa Rusiei şi a Chinei, în Orientul Mijlociu
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco
agri.shop

sambata, 08.05.2021

America pierde teren în faţa Rusiei şi a Chinei, în Orientul Mijlociu

GALERIE
Alexandru Lazescu
  • Alexandru Lazescu
- +

Naivităţile şi imperativele ideologice progresiste ale politicii externe a administraţiei Biden se lovesc de o realitate geopolitică în care şi Rusia, şi China se dovedesc a fi extrem de abile în a-şi impune propria naraţiune şi a eroda influenţa americană în Orientul Mijlociu.

În noiembrie 1979, deci în plin Război Rece, Jeane Kirkpatrick, care avea să joace un rol important în conturarea politicii externe americane în perioada preşedinţiei lui Ronald Reagan, publica în Commentary un eseu, „Dictaturi şi duble standarde”, devenit ulterior celebru. Şi de fapt foarte actual dacă ne raportăm la această perioadă în care suntem, în realitate într-un alt Război Rece, chiar dacă unul diferit de primul. Jeane Kirkpatrick critică opţiunile şi poziţionările de politică externă ale administraţiei Jimmy Carter, cu trimitere în mod special la abordarea crizelor din Iran şi Nicaragua, dar şi ceea ce avea să devină firul roşu al politicii Statelor Unite după 1990, credinţa că este posibil „să impui democraţia în lume, în orice moment, oriunde, indiferent de circumstanţe şi că în mod inevitabil vom ajunge la o comunitate mondială a naţiunilor care vor împărtăşi idealuri comune. Ea face trimitere la conceptul de „umanism raţional introdus de Zbigniew Brzezinski, consilierul pentru Securitate Naţională al lui Jimmy Carter, în care preocuparea pentru „supremaţia naţională” va fi înlocuită de „perspective globale”, iar problemele vor fi văzute drept „chestiuni umane” mai degrabă decât „confruntări politice”. „Vechiul format al politicii internaţionale, cu sfere de influenţă, alianţe militare între state naţionale, ficţiunea suveranităţii, conflicte doctrinare născute din crizele secolului al 19-lea, nu mai este compatibil cu realitatea actuală, scrie Jeane Kirkpatrick rezumând viziunea de politică externă adoptată atunci la Washington.

Cât despre dublul standard la care ea face trimitere în articol acesta a rămas neschimbat în întreaga jumătate de veac care s-a scurs de atunci. Este vorba de maniera în care stânga liberală, extrem de influentă în Occident, în zona academică, în cercurile intelectuale şi în mass media, a reuşit să impună standarde diferite pentru a caracteriza regimurile autocratice de dreapta în raport cu sistemele totalitare comuniste. O asimetrie relevată şi de Aviezer Tucker într-un articol apărut în The American Interest. Deşi dictaturile comuniste din Rusia, China, Cambodgia, Coreea de Nord sau Cuba au pe conştiinţă zeci de milioane de morţi, acestea au fost tratate cu mult mai mare îngăduinţă decât regimurile autocratice ale generalului Pinochet, în Chile, sau ale lui Franco în Spania, care deşi represive şi ele au lăsat în urmă un număr semnificativ mai mic de victime. Am văzut asta chiar recent şi în Venezuela unde criticile la adresa regimului corupt şi violent al lui Maduro, urmaşul lui Hugo Chavez, sprijinit pe faţă de trupe de securitate cubaneze, au fost relativ palide şi acum au cam dispărut cu totul. În fapt o serie de politicieni Democraţi din Statele Unite, Josep Borrell, Înaltul Reprezentant al UE pentru Politica Externă, sau liderii partidului Podemos din Spania, aflat la guvernare, s-au grăbit să-l atace pe preşedintele Trump pentru sprijinul său explicit pentru opoziţia din Venezuela mai degrabă decât pe Maduro. Hugo Chavez şi Castro au fost priviţi de altfel cu multă simpatie de numeroase personalităţi din Occident, precum economistul de Premiu Nobel, Joseph Stiglitz, sau Ken Livingstone, fostul primar al Londrei.

La 50 de ani distanţă, o stângă liberală, tot mai radicalizată, domină în prezent categoric America nu doar în plan politic, ci şi spaţiul universitar, pe cel cultural, o bună parte din mass media şi din structurile federale, inclusiv eşaloanele superioare din FBI sau armată, şi se bucură de sprijinul explicit şi tranşant al Big Tech şi al multor corporaţii mari. Deşi noua administraţie s-a remarcat mai ales prin politicile radicale promovate pe plan intern, în deplin contrast cu promisiunile de moderaţie şi spirit unificator din campanie, au apărut inevitabil schimbări semnificative şi în ceea ce priveşte politica externă. Şi din dorinţa de a rejecta abordările din perioada administraţiei Trump, dar şi datorită viziunii descrise anterior de Jeane Kirkpatrick pe care Elbridge Colby, un fost înalt oficial în Pentagon, o numea „romantică”. Aceea de a reveni la ideea promovării democraţiei liberale pe glob într-un „concert al democraţiilor” pentru contracarare a puterilor revizioniste, China şi Rusia, idee enunţată de Joe Biden încă din campania electorală, dar care nu stârneşte un mare entuziasm nici măcar printre aliaţii tradiţionali. Europenii din UE, mai ales germanii, au anunţat destul de explicit că preferă să rămână neutri pentru a nu risca să compromită relaţiile economice cu Beijingul.

Problema acestei abordări care, cu excepţia ţărilor din Europa de Est, a dat greş chiar şi în perioada de hegemonie americană, dacă ar fi să ne luăm doar după eşecul „Primăverii Arabe” sau cel din Siria, este că vine în contradicţie flagrantă cu realitatea geopolitică care a revenit la „normalul istoric”: lupta pentru putere, competiţia militară şi economică, bătălia pentru sfere de influenţă. Suntem în situaţia în care „soft power”-ul, conceptul introdus de Joseph Nye la începutul anilor '90, a devenit tot mai puţin relevant în bătălia geopolitică. China oricum preferă alte metode, de la şantaj economic, la „stimulente” acordate guvernelor care în cea mai mare parte a lumii sunt mai mult sau mai puţin autoritare. „Soft power”-ul Statelor Unite este în cădere liberă cu largul sprijin al mass media şi a unor tot mai numeroşi politicieni radicali de stânga care vorbesc despre un rasism sistemic în ţară, contestă Constituţia şi reperele fondatoare ale republicii şi aplaudă jafurile şi violenţele instigate de mişcări ca Black Lives Matter sau Antifa. Cât despre Uniunea Europeană, Nord Stream-ul şi semnarea unui mare acord comercial şi de investiţii cu China, de unde şi reticenţa de a condamna cât de cât mai substanţial represiunea din Hong Kong, au expus o dată în plus distanţa dintre declaraţiile de principiu şi acţiunile concrete. Oricum rolul marginal jucat de UE, care se autodescrie drept o „soft power superpower”, în conflictul din Siria, în relaţia cu Turcia sau Iranul, scot în evidenţă un secret public, acela că acest tip de influenţă nu mai impresionează pe nimeni.

Dinamica evoluţiilor din Orientul Mijlociu ilustrează impasul în care ajung abordările, altfel lăudabile, promovate de administraţia Biden la contactul cu realitatea de pe teren. După ce Casa Albă s-a arătat dispusă să reia negocierile cu Iranul, a răcit relaţiile cu Israelul, între altele şi ca o reacţie la relaţiile foarte cordiale dintre Donald Trump şi Bibi Netanyahu, şi a criticat Arabia Saudită pe tema drepturilor omului, şi Rusia, şi China s-au grăbit să exploateze oportunităţile oferite de noul context. Ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, a făcut imediat o vizită în zona Golfului şi în Turcia, prilej pentru a sublinia bunele relaţii dintre Moscova şi Regatul Saudit. Iar la scurtă distanţă a făcut un tur al regiunii şi ministrul de externe chinez, Wang Yi. China vrea astfel să se prezinte drept o alternativă la Statele Unite în regiune şi un sprijin în faţa criticilor occidentale privind situaţia drepturilor omului din ţările respective, scrie ziarul South China Morning Post din Singapore. Făcând asta, Beijingul vrea să consolideze un larg front internaţional care să respingă criticile occidentale faţă de represiunea uighurilor din Xianjing, pe care le consideră nejustificate şi un amestec inacceptabil în afacerile sale interne.

Un sprijin cu atât mai convingător, cu cât este vorba de ţări musulmane (uighurii sunt musulmani). De altfel Wang Yi a ţinut să precizeze în repetate rânduri, în cursul vizitei sale, că ţările din regiune sprijină politicile sale în Xianjing şi Hong Kong. Adăugând că la o întrunire recentă a Consiliului ONU pentru Drepturile Omului (din care Donald Trump a scos Statele Unite, decizie pe care acum Joe Biden vrea să o reverseze) printre cele 64 de ţări semnatare ale unei rezoluţii de sprijin în favoarea politicii chineze în regiunea locuită de uighuri s-au aflat şi 21 de ţări arabe. Un succes marcant al Beijingului care în opinia experţilor în materie se datorează atitudinii Chinei în privinţa drepturilor omului şi poziţiei sale de principal partener comercial şi cumpărător de petrol. Inclusiv Erdogan care iniţial exprimase critici faţă de situaţia uighurilor a preferat să ignore chestiunea. Interesele comerciale, investiţiile chineze importante, vaccinurile anti-COVID livrate Turciei au avut câştig de cauză în faţa principiilor şi îngrijorările faţă de soarta fraţilor musulmani. Ţările respective ştiu că nu poţi irita China, aşa cum eşti obişnuit să o faci când e vorba de ţările occidentale, pentru că rişti imediat represalii economice. Interesant este şi că Beijingul s-a oferit chiar să găzduiască convorbiri directe între palestinieni şi israelieni spunând că dominaţia americană în regiune a avut un impact negativ asupra păcii şi dezvoltării ţărilor respective.

Puse cap la cap toate aceste evoluţii ilustrează lipsa de realism a abordărilor americane în materie de politică externă. Precum ideea de a relua Acordul cu Iranul. Un acord bazat de la început pe o mare naivitate. Aceea că un regim al cărui obiectiv este dominaţia regională şi care îşi construieşte legitimitatea internă prin confruntarea şi sfidarea Marelui Satan, adică a Statelor Unite, va respecta înţelegerile convenite care oricum nu se întindeau decât pe câţiva ani. Cu atât mai mult acum, după ce a Teheranul a semnat un amplu acord cu China pe 25 de ani, în valoare de $400 miliarde, care prevede în plus, în afară de investiţii în infrastructură şi asistenţă în materie de tehnologie, o adâncire a cooperării în plan militar şi a schimbului de informaţii, a merge pe această linie pare complet nerealist.

Pe fondul unei erodări generale a influenţei occidentale în lume, administraţia Biden descoperă pe zi ce trece că planurile elaborate în timpul campaniei electorale construite pe o viziune distorsionată a lumii din perioada în care America avea un rol dominant global se lovesc de o realitate în care primează interesele în faţa principiilor şi valorilor. Ceea ce scria Jeane Kirkpatrick în 1979 despre politica externă a administraţiei Carter, spunând că a eşuat nu din lipsă de bune intenţii, ci din lipsa de realism faţă de natura relaţiilor dintre state şi din incapacitatea de a o alinia la interesele naţionale ale Americii, pare să fie la fel de valabil şi acum cu Joe Biden la Casa Albă.

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Obsesiile microbiştilor români

Nicolae GRECU

Obsesiile microbiştilor români

„Ne-a furat arbitrul” şi „jucătorul X ne-a vândut la pariuri” sunt unele dintre acestea.

Filmuletul zilei

opinii

Metamorfoze ale protocronismului sau despre incompetenţa cu ştaif (VI)

Eugen MUNTEANU

Metamorfoze ale protocronismului sau despre incompetenţa cu ştaif (VI)

Episodul de azi, penultimul din această serie, conţine o succintă prezentare a confuziei medievale dintre denumirile istorice Dacia versus Danemarca, respectiv Dacus versus Danus, confuzie pe baza căreia autori contemporani construiesc ipoteze aberante, cu motivaţie „patriotică”, dar cu un puternic iz protocronist.

După Înviere

pr. Constantin STURZU

După Înviere

Cea mai importantă predică a Domnului a fost una fără cuvinte. A început în Ghetsimani, cu sudoarea Lui, care "s-a făcut ca picături de sânge" (Luca 22, 44) şi a continuat pe Cruce, până la gestul de a-Şi da duhul de bunăvoie, nu pentru că fusese biruit de moarte. 

Dezastru de sărbători

Alexandru CĂLINESCU

Dezastru de sărbători

Să nu ne amăgim cu gândul că lumea, în special tinerii, nu se mai uită la televizor. România TV are audienţă la un segment deloc neglijabil din populaţie, sensibil la „patriotism” şi la grija pentru „nevoile românilor”. Direct sau insidios, postul exercită o influenţă nefastă, cu consecinţe pe termen lung.

pulspulspuls

Imagini de colecţie: oare ne-am schimbat sau nu în bine?

Imagini de colecţie: oare ne-am schimbat sau nu în bine?

Un amic cetitor atent atent ne-a pus ieri la dispoziţie această faină poză de campanie, stimaţi telespectatori. 

Caricatura zilei

Două măști

Editia PDF

Bancul zilei

Parintele Vasile a strâns 5 ani bani pentru clopotnita, dar nu i-au ajuns decât pentru un BMW.  

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Sute de persoane au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva resticțiilor legate de COVID. Care ar trebui să fie pasul următor?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.