Odată cu împlinirea a 195 de ani de la înfiinţare, Colegiul Naţional Iaşi a ratat ocazia de a se conecta cu contemporaneitatea şi a-şi onora unul dintre cei mai importanţi absolvenţi: poetul Emil Brumaru, decedat în urmă cu 4 ani. În ciuda unei campanii impresionante, salutare, a inimoşilor profesori Emil şi Nicoleta Munteanu, iniţiatorii şi mentorii unuia dintre cele mai de impact proiecte pentru tinerele generaţii, Alecart, zilele celei mai vechi şcoli din Iaşi au trecut fără ca cineva să aibă curajul să rostească măcar numele lui Brumaru într-un cadru oficial.

La întâlnirea de săptămâna trecută cu aproape 100 de elevi din clubul Alecart de la Muzeul Pogor, Radu Vancu s-a arătat siderat de această omisiune. Numindu-l „unul dintre foarte puţinii noştri mari poeţi care au avut instinctul Paradisului”, Radu Vancu a explicat cum orice elev ar fi emoţionat să afle că în aceleaşi săli a învăţat o personalitate de talia lui Emil Brumaru. Dacă la primarul Chirica, prezent şi el la festivităţi, nu ne puteam aştepta să-l menţioneze pe cel care l-a blestemat în versuri după ce a tăiat teii de pe pietonal („Cine-o să ierte blasfemia?/ Cui vor plăti cei ce-au ciuntit/ Din trup şi suflet bucuria/ Teilor care au murit?”), pentru orice intelectual, absolvent sau profesor al liceului, ar trebui să fie o mândrie posibilitatea de a-l putea onora.

La Muzeul Poeziei din Casa Muzeelor, instalaţia realizată de artistul Felix Aftene în camera dedicată lui Emil Brumaru, „Rezervaţia îngerilor”, este cea mai de impact atracţie. Nu există vizitator al ei, localnic sau din alte părţi, care să nu distribuie imagini cu paginile desfăcute, ca nişte aripi angelice, ale sutelor de cărţi ce amintesc de apartamentul în care poetul trăia, înconjurat - la propriu - de mormane de volume. Recent, la ultima ediţie FILIT, gangul blocului în care vreme de jumătate de secol a locuit poetul a fost transformat de artistul stradal Harcea Pacea într-o pictură murală, care conţine portretul lui Emil Brumaru şi versuri din creaţia sa. Marius Chivu a afirmat că „de la Nichita Stănescu încoace, nici un alt poet n-a fost atât de iubit ca Emil Brumaru”. Probabil că ieşenii l-au iubit cel mai mult.

Pentru a sensibiliza conducerea liceului să depăşească reticenţele cauzate de latura erotică a poeziei lui Emil Brumaru, Emil şi Nicoleta Munteanu au publicat pe blogul Alecart o serie de articole. În aceste texte, diverşi critici literari, poeţi (debutanţi sau consacraţi), absolvenţi ai liceului ş.a. fac o adevărată pledoarie pentru onorarea memoriei „hobbitului” (cum îşi denumise poetul blogul unde începuse să publice, în principal versuri, scrise cu fontul Comic Sans MS, din 2007). Aceasta e, de altfel, şi o formă de consultare a diverselor comunităţi: cea literară, la nivel naţional; cea locală, ieşeană; şi cea a foştilor şi actualilor elevi.

Nevoia de a convinge pe cineva de valoarea lui Emil Brumaru ar trebui să fie, mai ales la Iaşi, un demers superfluu. Despre acest aspect s-au pronunţat cei mai importanţi critici literari, dar şi numeroase personalităţi ale culturii române. Nicolae Manolescu, care l-a remarcat încă de la debut; Mircea Cărtărescu, pentru care a fost „unul dintre cei mai inteligenţi scriitori şi cititori de literatură” pe care i-a cunoscut; Bogdan Creţu, care spunea despre Colegiul Naţional că „are o mare şansă ca, asumându-şi numele lui pentru amfiteatru, să recupereze numele unuia dintre cei mai importanţi absolvenţi ai săi” şi „să-şi prelungească tradiţia până în prezent”; Antonio Patraş care-l indica drept „un clasic cu care am fost contemporani” etc. Iar argumentul legat de poeziile erotice nu stă în picioare: Eminescu are şi el versuri deocheate, dar nimeni nu s-a gândit că ar trebui ascuns de privirile curioase ale elevilor sau că numele său n-ar fi demn de orice frontispiciu.

Recenzând volumul „Amintiri din rai” (2016), criticul Marius Chivu remarca: „O minunată carte de poezie a unuia dintre cei foarte puţini cu adevărat mari pe care-i avem. Oare copiilor, cărora li se predă în şcoli poezie românească după manuale de literatură, li s-a vorbit de acest mare poet?”, dar îl aprecia şi „printre cei mai mari autori români ai genului epistolar”, în urma apariţiei volumului „Opere III. Cerşetorul de cafea” de la Editura Polirom, care cuprindea peste 600 de pagini de scrisori trimise între 1968-1981.

În unele ţări din Occident, numele unor corpuri de clădiri, biblioteci, săli sau campusuri sunt rezervate unor filantropi care au donat sume importante sau chiar au construit/ extins clădirea în cauză. Pe fundalul valurilor recente de contestare şi reevaluare a unor personalităţi care, pe de o parte, au avut un rol important în istoria acestora, dar ale căror vederi sau poziţii exprimate de-a lungul vieţii nu mai pot constitui repere morale astăzi, unele instituţii iau în calcul acordarea unui nume pentru un interval de 75 de ani. Doar donatorii îşi pot securiza numele pe perioade mai lungi, în funcţie de prevederile contractului încheiat între părţi.

Cum la noi (mai ales în ultimii 30 de ani) nu prea există astfel de exemple, iar legea sponsorizării nu oferă facilităţi similare unor posibili doritori, corpurile de clădire sau diversele săli sunt numite în funcţie de inspiraţia celor care le conduc temporar. Aici era de aşteptat ca directoarea Colegiului Naţional să sesizeze oportunitatea de a onora unul dintre cei mai mari poeţi români postbelici şi cel mai îndrăgit poet ieşean. De fapt, ignorând demersul susţinut de grupul Alecart şi pleiada de personalităţi care i s-au asociat, conducerea celui mai vechi liceu din Iaşi a arătat o gândire vetustă şi o poziţionare anacronică, neconectată la spiritul vremurilor.

Autorul micro-tratatului în angelologie „Despre îngeri”, Andrei Pleşu scria despre volumul „Rezervaţia îngerilor” a lui Emil Brumaru: „Poate poetul, care nu gândeşte în concepte, ci în fluturi, să facă vreun rău purităţii? [...] Poate harul să fie vulgar? [...] Nu ştiu dacă Emil Brumaru va ajunge în Rai, dar sunt sigur că i se va da voie să contemple, ca expert, voluptăţile lui, fie şi privind pe gaura cheii”.

Sper ca direcţiunea Colegiului Naţional Iaşi să-şi reconsidere poziţia şi să dea numele de Emil Brumaru sălii de festivităţi a liceului. Conform lui Andrei Pleşu, cele patru funcţii ale îngerului sunt cea de învăţător, de protector, de sfătuitor şi, nu în ultimul rând, cea de călăuză mistică. După cum mărturiseau şi în materialele Alecart, au fost, sunt şi vor mai fi atât de mulţi elevi care au nevoie de un reper care să-i îndrume, vegheze şi inspire în descoperirea plăcerilor literaturii. Ar fi păcat ca cel mai iubit poet specializat în îngeri, întâmplător absolvent al liceului, să nu fie omagiat în spaţiul care marchează atât de multe momente importante din viaţa fiecărui adolescent care are privilegiul de a-i trece pragul. Măcar pentru următorii 75 de ani.

George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi