Acum, dacă stau să mă gândesc mai bine, în ciuda umilințelor îndurate, n-am dus-o chiar așa de rău. Cu toate că părea infectă, atmosfera din viața literară nu era de nesuportat. În comparație cu ceea ce se întâmplă azi în lumea noastră scriitoricească, viața literară din acea epocă funestă tinde să devină un reper.
Stând deseori și privind cu ochii și sufletul în gol, îmi vin în minte diferite întâmplări și scene mai mult sau mai puțin hazlii din vremea când împărțeam pe din două un post umil de corector cu Emil Brumaru la revista Convorbiri literare, aflată atunci sub diriguirea poetului și a rafinatului om de cultură care a ocupat diferite funcții înalte în sistem, Corneliu Sturzu. Asta s-a întâmplat pe la începutul anilor 80 și a durat până pe la sfârșitul anului 1987 sau, poate, pe la începutul lui 1988, când, după îndelungi demersuri, ni s-a oferit un post de muzeograf la Casa Memorială George Topîrceanu. Am avut de ales: dacă voiam să rămânem în continuare la Convorbiri literare, adică să acceptăm același regim de lucru sau unul dintre noi să renunțe la jumătatea sa de normă în favoarea celuilalt și să accepte postul de muzeograf oferit de Comitetul de Cultură din Iași, în urma demersurilor făcute de D.R. Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor din acea vreme, care a încercat să decongestioneze situația de la Convorbiri literare. Emil Brumaru nici nu a vrut să audă de așa ceva. El ținea cu tot dinadinsul să rămână în continuare la revistă, deși atmosfera de acolo devenise atât de încordată, încât, ca să poată face față stresului, Emil lua o groază de pastile pentru a nu exploda. Deseori, seara, înainte de a adormi, se gândea cum să-și pună capăt zilelor pentru a ieși din situația umilitoare în care se afla. Fiind, totuși, un poet destul de blajin din fire, sinuciderea i se părea un mod sinistru de-a sfârși. În afară de aceasta, în ciuda situației, era în plină efervescență creatoare și scria poezii aproape în fiecare zi. Mai scria și scrisori lui Lucian Raicu, lui Mircea Iorgulescu, lui Andrei Pleșu, lui Mircea Dinescu, lui Sorin Titel și altor combatanți din breaslă. Tot în această perioadă, Emil scria scrisori de dragoste și dedica poezii unor cunoscute actrițe din Iași și București, de trena cărora se agățase din mers pentru a-și promova mai bine numele și poezia. Dumnezeu i-a dat puterea să reziste și să treacă peste umilințele pe care le îndura. În ce mă privește, nu am stat prea mult pe gânduri și am acceptat postul de muzeograf la Casa Topîrceanu. A fost o alegere fericită. Acolo mi-am găsit liniștea necesară pentru a scrie și a citi. Brumaru a rămas pe loc la Convorbiri până la Revoluție, și după, deși a avut mult de pătimit. Convorbirile l-au tras mereu în jos. Era mereu a cincea roată la căruță. Deși vocifera, nimeni nu-l băga în seamă. Noua conducere, aflată sub direcția criticului Alexandru Dobrescu, fostul nostru coleg de redacție, l-a marginalizat. După cum l-a marginalizat și următoarea echipă redacțională avându-l în frunte pe poetul Cassian Maria Spiridon, care a preluat conducerea revistei junimiste în 1995 și a rezistat la cârma ei până în zilele noastre. Nu același lucru s-a întâmplat și cu Brumaru, care după doi sau trei ani de supraviețuire a părăsit în cele din urmă redacția revistei de care îți legase soarta. Dar asta e deja o altă poveste, destul de tristă, care îmi răscolește amintiri nu tocmai plăcute.
Dar, haideți, mai bine să ne întoarcem la Convorbirile lui Corneliu Sturzu din perioada anilor 80 și la munca noastră de corectori pasageri. Acum, dacă stau să mă gândesc mai bine, în ciuda umilințelor îndurate, n-am dus-o chiar așa de rău. Cu toate că părea infectă, atmosfera din viața literară nu era de nesuportat. În comparație cu ceea ce se întâmplă azi în lumea noastră scriitoricească, viața literară din acea epocă funestă tinde să devină un reper.
Cu Emil Brumaru mă vedeam în fiecare zi, cu excepția duminicilor, la redacție, unde corectam șpalturile revistei timp de 3-4 ore, apoi o ștergeam în oraș. Sincer vorbind, fiind o revistă lunară, nu aveam prea mult de lucru. Corectam paginile și le duceam în tipografie, la linotip. Ne împrietenisem cu tipografii, împărtășeam aproape aceeași soartă cu ei. Înghițeam tot atâta plumb cât înghițeau și ei, și îi ajutam să lege paginile culese și să le depoziteze la locul lor. Fiecare șpalt cântărea cât o jumătate de sac de ciment. Ca să nu pierdem prea mult timp prin tipografie îi rugam pe linotipiști să culeagă paginile cât mai repede și cât mai corect, adică fără prea multe greșeli. Oamenii se străduiau să fie cât mai atenți, dar întotdeauna necuratul își băga coada printre rândurile de plumb și dădeam de belea. Cele mai tâmpite greșeli erau legate de paginile omagiale ale revistei, unde numele tovarășului și tovarășei erau pomenite aproape la fiecare fraza. Ei bine, de fiecare dată, ba Ceaușescu, ba Elena erau culese greșit și astfel la redacție, dar și la Comitetul de Cultură se isca un mare tărăboi. Și oricât de mult ne străduiam să ajungem la un text curat, tot mai apărea câte o greșeală. Din pricina acestor greșeli, tipografii stăteau într-un stres continuu. Ca și noi, de altfel. Se corectau paginile acestea de serviciu – scrise prin rotație de câte un redactor – de zeci de ori. Ne apăreau greșelile până și în somn. Ca să-i mai decongestionăm pe tipografi, le aduceam paginile la corectat, dar le aduceam și câte o sticluță de vodcă. Și tipografii se bucurau. Beau vodca și culegeau din nou rândurile unde erau greșeli. Și iar clacau. De fiecare dată greșelile erau însoțite de înjurături și bancuri la adresa lui nea Nicu, dar și a lui Corneliu Sturzu, șeful Convorbirilor.
Greșelile acestea nu ne stresau doar pe noi, ci îl stresau și pe el, pe Corneliu Sturzu, redactorul-șef al revistei noastre, care din pricina aceasta, dar și din altele, ceva mai obscure, se alcoolizase complet. Circula în lumea literară zvonul că Sturzu s-ar fi apucat de băut după procesul lui Alexandru Zub, la care a participat în vremea când era student, alături de alți tineri, printre care și Dumitru Vacariu, în aprilie 1957, la organizarea la Putna a aniversării a 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare. Tânărul Alexandru Zub a fost arestat după aproape un an de la eveniment, pe 10 martie 1958, într-un tren care îl ducea la Bucureşti, Dumitru Vacariu și alți doi participanți cu câteva zile mai târziu. Conform concluziilor organizatorii manifestației „intenționau a se deda la acte huliganice, pentru a provoca răscoale în masă, lucru pe care nu l-au reușit întrucât organele de stat au intrat în posesia acestor date şi-n consecinţă au putut lua măsuri de prevenire”. Această învinuire extremă de „răzvrătire” a fost modificată pe parcursul procesului în „uneltire contra ordinii sociale”, încadrare care prevedea pedepse ceva mai mici. Ei bine, unul din martorii acuzării acestui proces a fost proaspătul absolvent al Facultății de Filologie a Universității din Iași, Corneliu Sturzu, angajat atunci ca reporter la Radio Iași. În urma procesului, Alexandru Zub a fost condamnat la 10 ani de închisoare de către Tribunalul Iași (a fost eliberat pe 16 aprilie 1964, după șase ani și două luni de detenție grea unde a îndurat chinuri îngrozitoare). Tot de atunci a început și ascensiunea lui Corneliu Sturzu, care a fost pe rând lector de estetică la catedra de Filologie a universității ieșene, redactor-șef adjunct al revistei Cronica, director al Teatrului Național, redactor-șef al Editurii Junimea și redactor-șef al revistei Convorbiri literare, unde l-a prins revoluția. Și probabil că tot de atunci a început și degringolada sa. În ciuda degradării sale vizibile din anii 80, probabil pentru serviciile oferite, partidul l-a păstrat în funcție, deși la Convorbiri literare domnea o atmosferă de sfârșit de lume, într-un fel premergătoare revoluției… Sturzu venea dimineața la serviciu, proaspăt ras, cu o eczemă pe fața ușor tumefiată, îmbrăcat într-un sacou bleumarin, și pleca pe patru cărări, coborând cu greutate scările, la orele patru după-amiaza, câteodată și mai târziu. Erau zile când, în ciuda stării avansate de ebrietate, se descurca singur mergând până la taxi, de cele mai multe ori însă mergea sprijinit de soția lui sau de câte un colaborator nimerit mai mult sau mai puțin întâmplător pe la revistă. Se purta destul de fin cu oamenii, știind măcar de ochii lumii să-și păstreze decența. Părea inofensiv, deși nu știm ce rapoarte dădea organelor. Dacă nu ar fi fost episodul legat de procesul lui Alexandru Zub și nu ar fi semnat pactul cu diavolul, Corneliu Sturzu ar fi putut deveni unul din intelectualii de marcă al Iașului. N-a fost să fie. Pactul cu diavolul, poate și alte tare, l-au împins încetul cu încetul în brațele alcoolului.
Redacția revistei Convorbiri funcționa într-o vilă veche, ridicată prin anii 1930 la capătul bulevardului Gheorghe Dimitrov, transformat în Independenței. În aparență, ca și Sturzu, părea o construcție elegantă și solidă. Aici fuseseră comasate sediile a trei instituții de cultură: Editura Junimea, Convorbiri literare și Asociația scriitorilor filiala Iași. Sediul scârțâia din toate încheieturile. Scârțâiau și podelele, scârțâiau și ușile, scârțâia și scara. După cum scârțâiau – cel puțin asta era impresia mea de atunci – și mintea, și încheieturile oamenilor. Inclusiv mintea și încheieturile mele, precum cele ale colegului meu Emil Brumaru.
Găsisem și o poreclă destul de potrivită vilei: La Hulubărie. Pot să spun că imobilul prevăzut la etaj cu două balconașe semăna, într-adevăr, cu o hulubărie. A fost dărâmat cu puțin timp înainte de evenimentele din 1989, iar redacția și Asociația s-au mutat la Casa cu Absidă.
Cu fața ușor buhăită din pricina mahmurelii, încercând să calce cât mai drept, îi auzeam pașii lui Corneliu Sturzu urcând scările, îi auzeam tusea pe hol, îi auzeam și glasul ușor răgușit, dând bună dimineața mai mult ușilor și scăunelor goale, decât redactorilor care veneau mult mai târziu la slujbă, în timp ce Sturzu venea pe la 9 – cel târziu pe la 9.30, noi, corectorii, trebuia să fim la program înaintea șefului –, îl auzeam apoi cum deschide ușa biroului, cum o închide cu grijă, scoțând din geanta sa diplomat cele 3 sau 4 sticle de Stolicinaia și le depozitează cu grijă în seif. Auzeam apoi și gâlgâitul primei sticle ce umplea paharul, scos cu grijă dntr-un dulăpior prăfuit, unde Corneliu Sturzi își ținea băutura și o parte din actele de la birou, inclusiv poeziile sale, amestecate cu alte însemnări. Auzeam și gâlgâitul plin de sete și sunetele pe care pe scoteau buzele sale și gâtlejul său veșnic însetat. (Va urma)
Nichita Danilov este scriitor și publicist
Publicitate și alte recomandări video