Amintiri de pe vremea când lucram la revista Convorbiri literare (II)

După primul pahar golit, auzeam și o tuse răgușită, răsunând din direcția unde se afla biroul lui Corneliu Sturzu. La al doilea pahar înceta și tremurul mâinilor și uscăciunea ochilor. Odată cu transpirația abundentă care-i curgea pe tâmple și pe frunte, redactorul șef al revistei Convorbiri literare își revenea din mahmureală și apărea pe holurile redacției. Inspecta rând pe rând toate birourile și văzând că sunt pustii, bodogănea ceva în sinea lui, în sensul că „o să vă arăt eu vouă”, sau „aici e nevoie de disciplină de cazarmă, nu de boemă, de mâine voi schimba foia”, vorbe ce rămâneau de obicei atârnate în vânt. Cum ne găsea pe mine și pe Emil Brumaru, în toiul lucrului, bibilind la corectură, Corneliu Sturzu se arăta a fi destul de mulțumit, dar ca să nu-și piardă din autoritatea funcției pe care o deținea, ne atrăgea atenția să citim șpalturile cât mai atent. De obicei întreba și dacă paginile unu, doi și trei, dedicate evenimentelor oficiale au sosit sau nu de la tipografie. Paginile acestea le aducea, de obicei, doamna Sacâz, iar noi, după ce le corectam, plecam cu ele înapoi la tipografie. Aceste pagini veneau însă cu întârziere și sufereau de fiecare dată modificări, în funcție de vizitele, de discursurile și de indicațiile venite de la Cabinetul unu și Cabinetul doi. Articolele dedicate tovarășilor le scriau redactorii responsabili de număr. Nu existau aici excepții. Ci dimpotrivă. În aceleași pagini apăreau și poeziile închinate partidului și marilor săi conducători, care la început fusese unul, dar apoi au devenit doi. Poeziile le scriau anumiți poeți, arondați special la aceste pagini. Unii aparțineau generației lui Corneliu Sturzu, alții erau mai tineri, alții mai bătrânii. Poeții erau mereu aceiași. Și poeziile aproape la fel. Nu-mi dau seama câți bani câștigau publicând versuri patriotarde; colaborările din anii 80 nu erau prea mari. Nici pentru cei ce publicau articole cu dedicație pentru partid și genialii săi conducători. Dacă nu câștigau prea mulți bani, aveau, pesemne, alte avantaje. Unii o făceau ca să-și mențină funcția în cadrul sistemului, alții din pur servilism. Corneliu Sturzu se ferea să scrie prea des articole propagandistice. Din când în când, însă publica în paginile revistei câte un grupaj închinat partidului și mărețelor sale realizări după care se cufunda în tăcere preț de câteva luni. Horia Zilieru însă, având o experiență tristă a poeziilor publicate în perioada proletcultistă, dedicate inclusiv lui Stalin, scria și el destul de rar poezii cu tentă patriotică. Mai scria și câte o tabletă. De altfel, având o structură gongorică, Horia Zilieru era incapabil să scrie un articol de ziar. Pornind de la admirația sa pentru Oul dogmatic al lui Ion Barbu, domnia sa avea un scris atât de încifrat, încât doar el înțelegea câteodată ce voia să spună, dar de cele mai multe ori nu înțelegea, mulțumindu-se să asculte cum cuvintele sale sunau tot mai frumos și enigmatic în frază. Faptul acesta, totuși, l-a salvat de la compromisuri mai mari.

Văzând că ne codim să-i răspundem dacă paginile de serviciu au venit sau nu la corectură, Corneliu Sturzu trăgea singur concluziile de rigoare:

– Prin urmare, nu au venit, fiindcă nu a fost date încă la cules, spunea el. Dacă ar fi fost date, treceau și pe la mine. Redactorii ăștia însă se fofilează de fiecare dată când e vorba să scrie texte angajante, te țin în șah până în ultima clipă. Am să raportez și eu mai departe cum se face treaba aici, în redacția Convorbirilor literare, în care partidul și-a investit atâta încredere.

De raportat, Corneliu Sturzu nu raporta. Și nici măcar nu muștruluia redactorii pentru faptul că nu respectau graficul de predare al materialelor, lăsând lucrurile să se rezolve de la sine. Umblând amețit prin redacție, bodogănea de unul singur și amenința vorbind mai degrabă cu pereții, decât cu subalternii săi. Și, totuși, redactorul șef al Convorbirilor dispunea de suficiente instrumente pentru a fi ascultat. Un scurt raport al său trimis organelor care-l protejau putea să-ți facă multe probleme. Poetul știa asta și, probabil, simțind că a păcătuit destul, prefera să bea o sticlă de votcă în solitudine decât să-i facă zile fripte unui angajat al său. Oricum, organele erau informate de ce se întâmplă la Convorbiri sau în înalte instituții. Rapoarte veneau de peste tot. Mediul cultural era îmbâcsit de tot felul de informatori. Unii dintre ei călcau pragul redacțiilor revistelor literare doar ca să vadă ce se întâmplă acolo, ce se discută, și după ce se lămureau cam cum stau lucrurile, raportau mai departe.

După un scurt periplu prin redacția aproape pustie, Corneliu Sturzu se retrăgea în biroul său. Fiindcă nu suporta lumina zilei, stătea că draperiile trase.

În încăpere domnea o atmosferă sumbră, aproape funerară. Doar o lampă cu un abajur verde era aprinsă în colțul unde își avea redactorul șef biroul pe care puteau fi observate o mulțime de hârtiuțe, așezate în mai multe locuri. Conținutul lor îi amintea lui Corneliu Sturzu în momentul când, din pricina alcoolului, memoria îi juca feste, ce are de făcut. Citindu-le pe diagonală, poetul știa destul de bine despre întrevederile care erau programate să aibă loc în biroul său încercând să apară în fața vizitatorilor cât mai lucid. Lui Corneliu Sturzu îi plăceau spațiile obscure, unde se putea ascunde de privirile iscoditoare ale celorlalți, care păreau să-i răscolească amintirile unor fapte pe care ar fi vrut să le dea uitării. Se ascundea de ceilalți, dar și de sine însuși. Alcoolul îi oblojea rănile lăuntrice, abrutizându-i conștiința. Probabil că având pete pe conștiință, Corneliu Sturzu trăia într-o semidepresie continuă, fiindu-i teamă de a nu fi deconspirat și arătat cu degetul pentru fapta sa reprobabilă legată de procesul lui Zub. Oare îl mustra conștiința pentru faptul că mărturia sa, conținând acuzații grave, a fost, după cum spun unii, cireașa de pe tort ce a dus la condamnarea lui Alexandru Zub la ani grei de pușcărie, sau mai erau la mijloc și alte „mărturii”, după cum se zvonea în lumea literară, ce nu au ieșit însă nici până acum la suprafață? În acest sens, istoricii care într-o bună zi vor răscoli arhivele legate de procesul lui Alexandru Zub ar putea avea multe surprize. Nimeni nu s-a ocupat de mărturia lui Corneliu Sturzu și nici de acuzațiile altor martori în procesul Zub. În ceea ce privește pe fostul deținut politic Zub, el a fost mai mult preocupat de lucrările lui, decât de biografia și de trecutul său.

Într-un interviu luat pe la mijlocul anilor 90, când l-am întrebat despre condițiile din închisorile comuniste, dar și despre racolările ce se făceau în pușcării, domnul Zub mi-a făcut această mărturisire: „Presiunile la care erau supuși unii deținuți politici sunt greu de imaginat. Aș vrea să relatez pe scurt cazul scriitorului Alexandru Ivasiuc, despre care au apărut materiale în presă ca ar fi fost informator. Eu l-am văzut la un interogatoriu. Am fost adus în celulă pentru a fi interogat la rândul meu. Pe o laviță zăcea gemând un bărbat cu fața transformată într-o masă de carne sângerândă. Mi s-a spus că e Alexandru Ivasiuc. Putea să fie oricine. Nu aveai cum să recunoști omul ce purta pe chip o astfel de mască.”

Prin urmare, iată cum se făceau racolările în pușcării. Nu în astfel de condiții erau racolați informatorii din rândul studenților, profesorilor, muncitorilor și a altor categorii profesionale ce trăiau sub dictatură, dar în libertate, de către cadrele securității. Oare ce presiuni sau ce oferte i-a făcut securitatea lui Corneliu Sturzu pentru a-l capta ca martor al acuzării în procesul lui Zub?

În ce privește manifestările organizate la Putna, regretata Stela Covaci mi-a făcut pe vremuri, tot în cadrul unui interviu, următoarea mărturie: „Iată cam cum s-au întâmplat lucrurile: După evenimentele din Ungaria, securitatea a devenit foarte vigilentă… Studenţii trebuiau supravegheați. Trebuiau prinse în plasă elementele periculoase. Adică, studenţii eminenţi, inteligeni şi periculoşi totodată. Toţi cei care nu puteau fi dogmatizaţi. Şi atunci dintr-o dată s-a hotârât la organizaţia studenţilor să se facă această serbare istorică. Cu Sandu Zub, eu am purtat o corespondenţă de 2 ani absolut inconștientă. Sandu îmi scria prin poşta republicii tot ce gândea. Despre ruşi, despre comunişti, despre Basarabia, despre Ungaria. Şi toate aceste scrisori eu le ţineam în dulap la cămin. Vă daţi seama… Şi atunci când el terminase facultatea, iar eu eram în anul patru, Zub mi-a scris o scrisoare. Terminase facultatea şi fusese angajat la arhivă, pe un post destul de mărunt. Normal ar fi fost să rămână la facultate, ca asistent, dar el fusese vizat de organe, astfel că s-a trezit la arhive. Şi corespondența a ajuns pe mâinile securităţii, căci au găsit-o şi la mine acasă, şi la cămin. Sandu Zub mi-a scris că se face această serbare cu Ştefan cel Mare, am fost naivi şi ne-am antrenat şi noi. Zub m-a rugat să găsesc nişte studenţi, şi de la filologie, şi de la istorie, care să facă referate. Teme cu Ştefan cel Mare. Ofertele s-au făcut şi la nivel oficial, căci, la un moment dat, am fost chemată la Iorgu Iordan, pe linia universitară, şi rugată să fac propuneri pentru cei care ar fi trebuit să ia parte la manifestare. Ni s-au dat bani de tren, ne-au fost repartizate bilete gratuite. Ne-am dus la Iaşi, s-a făcut simpozion la universitate, s-au ţinut referate, spiciuri, şi după aceea, tot cu acelaşi tren, ne-am dus la Putna. Printre noi, fiind în calitate organizator, Victor Crăciun. La Putna, ne-am închinat, am recitat, am cântat, am băut nişte vin, am cântat Pe o stâncă neagră, Far şi Deşteaptă-te, române… ”

Și iată cum s-au desfășurat lucrurile până la arestare: „Ne-a fost pus la dispoziţie un tren, ni s-a dat masă, au fost organizate festivităţi. Şi după ce s-a terminat totul ne-am întors fiecare la locurile noastre. Eu la Bucureşti, Sandu Zub la Iaşi. Am fost filaţi din aprilie 1957 până-n martie 1958. Am fost arestată pe 14 martie 1958 şi pe 15 transportată la Iaşi. La Bucureşti am stat doar o noapte la arest. La Bucureşti am fost anchetată despre soțul meu Aurel Covaci, acuzat de crimă de uneltire împotriva ordinei sociale, și despre alți scriitori din București, persoane din Bucureşti, din anturajul nostru. La Iaşi mi s-au pus întrebări despre Aurel, dar și despre Sandu Zub. Dacă îl cunosc? Eu am spus: da. Aurel, simţind că i se întinde o capcană, nu a recunoscut. Voiau, de fapt, să ne bage în acelaşi mare lot al lui Zub. Mai erau şi scrisorile acelea despre care am vorbit. Până la urmă am fost învinuită de participare la organizaţie paramilitară de tip fascist. N-am intrat până la urmă în lotul lor. Am intrat în lotul de la Bucureşti, pe care eu îl numesc lotul Labiş, am intrat pentru discuţiile purtate în comun cu Labiş.”

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video