Am trăit o izolare grea, dar frumoasă, cum ar spune și Gică Hagi, dacă ar spune.
Distanțarea socială a fost benefică pentru actul lecturii, dar și pentru vizionarea de filme artistice și seriale. S-a vizionat o integrală Jiří Menzel, dar și o integrală Omul-Furnică. Și Fauda, dar și saga familiei de narcotraficanți Vargas, în a cărei viață s-a strecurat Teresita Mendoza. S-a citit Mihail Vakulovski, dar s-a citit și Yoko Tawada. S-a citit, dar s-a și recitit.
Dintre volumele care au ajuns la a doua lectură, astăzi aș vrea să mă opresc asupra cărții Chemarea tribului, de Mario Vargas Llosa (Humanitas, 2019, traducere de Tudora Șandru Mehedinți), peste care am trecut destul de ușor prima dată.
În timp ce realitatea imediată ne desfăta cu Spartacus din Rahova, Margherita din Clejani, Literaș din Țăndărei și îndrăgitul cuplu de comici involuntari Șică Orban – Marcelică Vela, cartea domnului Mario Varga Llosa a (re)venit ca o oază, ca un refugiu, ca o binecuvântare.
Chemarea tribului nu este un roman în dulcele stil llosaiot, nici vorbă. Este o colecție de eseuri despre câțiva autori liberali și, totodată, o autobiografie a devenirii culturale și politice a peruanului care a câștigat Nobelul pentru literatură acum un deceniu, când încă se acorda Nobelul pentru literatură.
Sunt eseuri despre Adam Smith, José Ortega y Gasset, Friedrich August von Hayek, Sir Karl Popper, Raymond Aron, Sir Isaiah Berlin, Jean-François Revel, unii dintre cei mai importanți, mai interesanți, mai studiați autori din ultimele trei secole.
Llosa trece prin viețile și operele acestor liberali cu grijă pentru detalii, anecdotică, dar și pentru profunzimea spiritului acestor autori care, uneori fără să vrea, au schimbat totuși felul în care înțelegem omul, economia, filosofia și sensul istoriei.
Dintre toți aceștia, preferatul meu era, înainte de cartea lui Llosa, José Ortega y Gasset – și tot aceasta a rămas și după Chemarea tribului.
Ortega y Gasset mi se pare prea puțin citit și încă și mai puțin înțeles, deși ne-a profețit prezentul, cu foarte puține greșeli, încă de acum aproape o sută de ani, de la Revolta maselor.
Ortega y Gasset a avut un excepțional simț al înțelegerii mecanismelor care mișcă de fapt societățile umane, o intuiție formidabilă de a se îndrepta direct către motor și esență, dublate de un stil concis și fermecător și o erudiție cu care nu obișnuia să facă paradă cum fac papagalii.
Pentru moftangii, cartea domnului Llosa poate să pară ușoară, o colecție de texte despre gânditori mari și foarte mari, scrisă fără obsesie pentru estetică, mai apropiată de Wikipedia și referate.ro. Ca întotdeauna, moftangiii sunt într-o regretabilă eroare.
Llosa își construiește atent eseurile și reușește să le scrie astfel încât să poată fi citite de oricine știe totuși să citească. Aflăm și că Adam Smith a murit feciorelnic și că Sir Isaiah Berlin avea obiceiul dezagreabil de a frecventa soțiile colegilor săi, universitarii, dar miza lui Llosa este actuală și cu greutate.
Llosa, folosindu-se de propriul prestigiu, îi readuce în discuție pe acești liberali într-o lume care a plonjat deja cu entuziasm în iliberalism, la o răscruce a vechilor valori care au dat, totuși, societatea modernă.
Llosa este un democrat într-o lume în care democrații sunt tot mai puțini. A fost socialist, a fost comunist, a devenit liberal și prezintă o înduioșătoare încredere în puterea pieței libere, ca și cum de când am rămas doar o lume de cumpărători și vânzători aceasta n-ar fi direct responsabilă pentru cumplita decădere culturală din ultimele decenii, pentru cultivarea prostului gust, atât de vandabil.
Ce reușește Llosa în mod strălucit este să explice de ce vechile idei liberale nu mai au sol fertil în noile generații: acestea nu au sens și nu produc rezultate decât într-o lume care nu și-a pierdut reperele morale.
Societatea contemporană, eviscerată de simț etic, de memorie și de gândire, mai are prea puține ancore pentru a se mai agăța cu adevărat de libertate ca idee fundamentală.
În lumea postadevărului și a postconștiinței, Llosa se întoarce la maeștrii săi, la simțul etic, la memorie și la gândire. E foarte posibil ca altă cale să nu existe.
De asemenea, este foarte posibil ca individul uman care populează pământul va fi fost cândva sapiens, dar să nu mai fie, și să nici nu mai fie în stare să-și dea seama. Am fost sapienși, dar nu mai suntem?
Fără să fie o carte mare, Chemarea tribului rămâne o carte utilă, ca o vestă de salvare într-un naufragiu.
Publicitate și alte recomandări video