Amintiri din vremuri demult apuse

Deși avea origini poloneze (neamul lui se trăgea de undeva din nord-estul Poloniei, dintr-un ținut mlăștinos, plin de smârcuri unde se ascund lișițe, cormorani, gâște și rațe sălbatice, ba chiar și rațe leșești, de aceea li s-a dat porecla de leși), în casa lui nea Miron Leahul, cumnatul lui tata, domnea o ordine leșească.

Pare-se că străbunicul său venise în stat de undeva de prin lacurile mazuriene, se însurase cu o fată din sat și adoptase religia pravoslavnică, devenind în scurt timp un om pentru care cutumele religioase ale rușilor de rit vechi se transformaseră într-un adevărat îndreptar în viața cea de toate zilele și nopțile, ba mai mult decât atât, cutumele acestea reprezentau și modul după care străbunicul lui Miron îi judeca și pe consătenii săi veniți din alte locuri și în alte vremuri. Ferească Dumnezeu să fi intrat în gura lui. Nici apele Styxului nu te-ar fi putut spăla de păcate. Putea fi auzit bodogănind pe după gard și aruncând vorbe atât de grele despre vecini și rudele apropiate, încât pur și simplu lumea care trecea pe acolo își făcea cruce. Nu scăpau nici vacile, nici caii, nici caprele și nici găinile de bodogăneala lui. Uneori vorbele sale veninoase erau urmate și de fapte; astfel dacă se enerva prea tare, obișnuia să prindă câte o găină cotcodăcitoare și să-i smulgă dintr-o singură smucitură capul. Câteodată ulița se umplea de pene și de capete de găini tăvălite prin praf. Găinile, totuși, nu stăteau prea mult timp în praful uliței, în toiul sudalmelor, străbunicul lui Miron îi făcea semn consoartei sale, o femeie micuță, cu fața ca pergamentul și piciorușe făcute parcă din bețe de chibrit, care de îndată părăsea, făcându-și mereu cruce și plecându-se până la pământ, cerdacul și se strecura pe portiță, purtând subraț un coș mare de răchită în care culegea capetele și trupurile găinilor însângerate, apoi se întorcea fuga-fuguța în casă, apucându-se de lucru. Bineînțeles că bodogănea și ea, dar pe un ton cât se poate de evlavios.

De unde se oploșise atâta habotnicie în sufletul străbunicului lui Miron Leahul nu știau nici el, nici rudele și nici vecinii. Nimeni nu și-a bătut prea mult capul să descâlcească ițele unui astfel de temperament. Oricum, toți descendenții săi pe linie masculină au moștenit câte ceva din bodogăneala și hachițele sale. Unii suduiau, alții împungeau cu sula vacile pentru că nu dădeau atâta lapte cât ar fi vrut ei. Iar alții stăteau seara cocoțați pe gard și se prefăceau că-s chiori. Toți însă, dar absolut toți, erau obsedați de ordine. În gospodăriile lor, greblele, hamurile, furcile, hârlețele, topoarele și coasele, dar și mosoarele cu ață, acele, sulele, lingurile, furculițele, până și solnițele se aflau la locul foarte bine precizat, astfel că nu aveai nevoie să bâjbâi după ele ca să le găsești. Le găseai și noaptea, în somn. În afară de ordine, domnea și o curățenie cum nu puteai vedea decât la casele germanilor stabiliți în Bucovina. Și acolo domnea o ordine desăvârșită. Și acolo fiecare ustensilă și fiecare obiect gospodăresc era așezat la locul său, cum sunt așezate elementele din tabelul lui Mendeleev. Domnea și multă chibzuială. Nemții erau economi, atât cu propria lor hrană, cât și cu tainul animalelor. Chibzuiți, dar nu zgârciți. Chiar dacă toți din familie aveau rația de carne și de pâine stabilită cu precizie milimetrică, copiii lor nu flămânzeau niciodată. Și nici bătrânii. Iar animalele din grajduri aveau stratul de grăsime de sub piele necesar pentru ca blana lor să prindă strălucire. Și străbunicul lui Miron era chibzuit. Chibzuit, dar nu zgârcit. Doar cârcotaș. Cârcotaș față de sine, cârcotaș față de orătănii, față de vite, față de nevastă și copii, și uneori, în ciuda habotniciei de care dădea dovadă, chiar și față de Dumnezeu. Se pare că în trupul lui Miron nu curgea doar sânge leșesc, ci și sânge saxon, care îl îndemna să țină un echilibru între curățenie, ordine și bodogăneala lui.

Vara îl puteai vedea umblând într-o rubașcă înflorată, încins cu un brâu roșu terminat cu ciucuri, iar iarna în caftan încins și el cu un brâu, încălțat în ciubote cu carâmb înalt și talpă groasă, întotdeauna proaspăt văcsuite, de care niciodată nu se lipea nici o bucățică de noroi. I se mai spunea și chiorul, căci din pricina faptului că nu putea suporta copiii jucând mingea pe uliță și îi suduia cum apuca, unul dintre ei îi înfipse o săgeată sub arcadă, astfel că străbunicul lui nea Miron își pierduse ochiul drept, rămânând chior, din care pricină devenise și mai arțăgos față de tot ce era viu sau mort.

Dar nu aș vrea să dezvolt prea mult personajul, glosând pe marginea lui. Ar mai fi multe de sus despre străbunicul lui Miron, eu însă am să mă opresc aici. Poate că altădată, într-un alt context, voi vorbi mai mult.

Nea Miron moștenise multe trăsături de la străbunicul său. Părul blond-roșcat, ochii verzi-gălbui, obsesia față de curățenie și ordine, dar nu și bombăneala, ci doar făloșenia ce se manifesta mai cu seamă atunci când cumnatul lui tata o lua pe ulei. Atunci firea lui autoritară, orgoliul și invidia ce hibernau înlăuntrul lui deveneau de nestăvilit. Înainte de a porni într-un nou marș, cumnatul lui tata își scotea din dulap costumul lui de mire, pantofii maro cu scârț, cravata în dungi, peria de haine, pieptenele și odicolonul. Avea mania de a se pieptăna de zeci de ori pe zi în fața oglinzii atârnate în bucătărie. Tot de atâtea ori se spăla pe dinți și își clătea gura cu apă de trandafiri. Era, de altfel, singurul bărbat din sat care avea periuță și pastă de dinți. Dar nu și singurul care se dădea cu parfum. Numai că parfumul cu care se dădea nea Miron era de cea mai bună calitate, fiind achiziționat de la prăvălia unui evreu din Cernăuți. Prăvălia fusese sechestrată de mult de sovietici, fusese închisă și granița, dar cumnatul tatei, imediat după război, înainte de a se închide granița, prevăzător din fire, cumpărase câteva lăzi cu tot felul de sticluțe și le urcase în pod. Lădițele acestea aveau să-i ajungă până la bătrânețe, dacă nu cumva mai mult. Câteva dintre ele au fost lăsate ca moștenire fiilor și nepoților săi, pe care din păcate, nea Miron nu a apucat să-i vadă la față, fiindcă nu a trăit atât de mult ca bunicul și străbunicul său. Dimineața, după o zi de chef, nea Miron, dezbrăcat până la brâu, cu un prosop curat pe umăr, putea fi văzut spălându-se cu apă rece scoasă din fântână. Tot acolo se spăla și pe dinți, făcându-și și gargară. Tot la fântână, își curăța cu periuța și petele de vomă de pe costumul și cravata sa de mire. Tot acolo își lustruia îndelung și ghetele pline de noroi, până când acestea prindeau luciu, ca să se poată bărbieri privindu-și chipul năpădit de țepi roșcați în ele. Pentru bărbierit avea un brici marca Bismarck pe care-l ascuțea de propria sa curea. După ce-și făcea toaleta matinală, cumnatul tatei și unchiul meu prin alianță scotea din grajd calul și-l spăla cu apa parfumată din jgheab. Îl spăla până blana calului său alb prindea un luciu argintiu. Îi spăla și-i curăța și copitele. Apoi îl spăla și pe dinți cu altă periuță ce semăna cu un mop. După toaletă, calul era dus înapoi în grajd, unde i se turna în covata pusă în iesle fulgi de ovăz amestecat cu bere neagră. Trebuie să spun că nea Miron își iubea animalele, ba chiar spre deosebire de străbunicul său Miron, nu-și ocăra niciodată orătăniile și animale ce se aflau în gospodăria lui, ci dimpotrivă le răsfăța. Ținea atât de mult la fiecare dintre ele, încât, ca să nu le piardă, le marca agățând inele cu sigiliul său de picioarele orătăniilor, iar gâtul vacilor și al caprelor, al mânjilor și al cailor erau înfierate cu numele lui. Hamurile, hățurile, oiștea și roțile căruței aveau aceleași însemne. Numele lui Miron era gravat și pe pragul casei, era gravat și pe tavan și pe podele. Acesta era semnul unei bune administrații, a respectului față de neam și însemnele unei bune orânduieli gospodărești.

Terminându-și de ajustat toaleta matinală, cumnatul lui tata, nea Miron, pătruns de mahmureală, nu avea nici un chef să se apuce de nici o treaba, drept pentru care își îmbrăca din nou costumul de mire, ușor boțit pe la umeri și rever, își încălța și ghetele proaspăt văcsuite, și renunțând la cravata care-l strângea la gât, scotea de dârlogi calul din grajd, îi punea șeaua, și pleca în pas de defilare să-și inspecteze semănăturile de toamnă. Pe drum plictisindu-se de mers săltat, altoia calul cu cravașa cumpărată de la un negustor de blănuri din Siret, pornind în galop mai întâi spre graniță, unde avea un lot mare de pământ, apoi în cealaltă parte a satului, unde avea două. Galopând pe drumul proaspăt înghețat se abătea pe la gara Vicșani, trecând ca un fulger printre vagoanele de marfă goale staționate pe o linia moartă. De aici, revenea în sat. Luat de avânt, avea obiceiul să se oprească la câte o poartă și să caute gâlceavă, luându-se de oamenii care se încumetau să iasă din case. Nu lăsa în pace nici femeile cărora le făcea uneori o curte atât de asiduă, încât nu puteau scăpa mult timp de el. Nu se dezlipea de poartă decât sub amenințarea unui ciomag, a unei furci, a unei coase sau la auzul focurilor de arme. Drept răspuns, revenea după un timp, și arunca, în semn de pace, câte un buchet vechi de flori uscate culese din țintirim.

Mama povestește că într-o astfel de agapă a venit pe nepusă masă și pe la noi.

(Precizez că fiecare descindere a cumnatului lui tata în casa noastră se lăsa cu câte o belea. Căci, după ce servea un pahar de vin sau de țuică, nea Miron căuta cearta cu lumânarea. Fiind blând din fire, tata trecea cu vederea toate înțepăturile pe care cumnatul său i le arunca bătând cu degetele darabana-n masă, legându-se de el, de mama, dar și de neamurile lui, inclusiv de noi. Dar mama lua foc. La fiecare înțepătură, ieșea din casă și plângea. Din pricina lui nea Miron, fratele meu mai mare primea câte o bătaie soră cu moartea, ascunzându-se sub pat și tremurând ca varga. Nea Miron nu avea milă nici de bărbați, nici de femei, nici de bătrâni, nici de copii. Văzând pe fratele meu că scâncește sub pat, îl scotea de acolo cu măturoiul și-l dădea iarăși pe mâinile tatei, care îl altoia cu catarama până ieșeau fulgii din el. A doua zi, spinarea și coastele fratelui meu Anton erau o rană vie. Mama stătea la căpătâiul lui și-i oblojea vânătăile punându-i comprese reci pe spate și pe piept.) (Va urma)

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video