Amnezia lui „Acum”: cine mai suntem când uităm cine am fost?

Știm prea bine butada lui Shakespeare, viața e o scenă. Hai să ne imaginăm ce înseamnă scena asta pe care evoluăm cu toții în România unui viitor oarecare: un labirint imens, cu coridoare întortocheate și camere întunecate. La intrare, o singură inscripție: „Acumul”. Lipsiți de hartă, de direcție, de busolă. Și mai ales lipsiți de un ghid. La naiba, nu avem nici măcar atâta noroc cât Dante, care măcar l-a avut pe Virgiliu drept ghid în părțile mai puțin pitorești ale lumii de dincolo.

Pentru că despre asta vorbim, un necunoscut al zilei de mâine. Și în care avem nevoie de ghid. Altfel, rătăciți suntem, ne rotim, ne izbim de ziduri, ne învârtim într-un cerc ce e în fapt o spirală care, lăsați doar în clipă, ne duce tot mai jos. Fără ieșire. Așa arată viața fără cunoașterea istoriei. Un labirint în care prezentul ne devine enigmă, iar viitorul o temere.

Și pentru asta ne pregătesc cei care ne conduc. Deja istoria este văzută ca o sală de clasă, elevi plictisiți, manuale prăfuite, profesori plicticoși, lucruri de învățat pe de rost. Dar ea numai asta nu este – ce e drept, e o temă pentru o altă discuție. Istoria în sine este cea care ne dă firul Ariadnei, iar fiecare dintre noi este un Tezeu. Este o hartă a labirintului, un ghid care ne arată drumul. Fără istorie, suntem condamnați să ne repetăm în rău, în greșeală. Să devenim victime ale manipulării.

Abandonarea istoriei

Dar haideți să coborâm puțin, de la nivel de națiune la unul personal: fiecare dintre noi poartă pe umeri propriul trecut, cu bune și cu mai puțin bune. Cine am fi fără acest trecut? Un perpetuu amnezic anterograd ce reinventează roata în fiecare zi? Unul care și așa, cum se întâmplă în Memento al lui Nolan, simte nevoia de a afla cine este și își lasă bilețele și se tatuează în încercarea de a recupera un trecut uitat?

Relevanța trecutului pare să fi fost uitată și de cei care conduc România. Cei care par să nu (mai) priceapă altceva decât „acum”. Dar, să fie clar, acest acum este al lor, nu al românilor. Promisiuni simple, soluții facile, un discurs incitant, care ating coarda sensibilă a temerilor și frustrărilor. Pare o rețetă nouă, adaptată timpurilor moderne. Dar, de fapt, este un déjà-vu. O revenire la metode vechi, testate și retestate de-a lungul istoriei, cu rezultate dezastruoase legate de identitatea națională.

Iar aici ajungem la educație, care educație este coordonată de Ministerul Educației. Noile planuri-cadru pe care și le asumă domnul ministru vine cu fantastica idee de a reduce numărul de ore de istorie la liceu. Adică atunci când adolescenții încă au ceea ce se numește minte-burete, când asimilează multe și, mai ales, se formează în valorile pe care le vor avea pe viitor. Ba chiar să dispară de la unele profiluri cu totul într-a XI-a și a XII-a. Să ne înțelegem, vorbim despre o parte fundamentală din ceea ce înseamnă identitate națională, prin urmare identitate de grup și identitate personală.

Să ne gândim, de pildă, la ascensiunea mișcărilor populiste în Europa și dincolo de ea. Fără o înțelegere a istoriei, a mecanismelor totalitare și a propagandei, suntem lipsiți de forme de a rezista acestor cânturi de sirenă – și nu suntem cu toții Odiseu, realitățile curente ne arată asta foarte clar. Recrudescența totalitarismelor se bazează și pe asta – pe lipsa de formare clasică, pe renunțarea treptată la studiul latinei, pe abandonarea istoriei. Pe scurt, pe o formă de a capitula și a te uita pe tine.

Istoria locală este cea care ne dă azimutul

Să fie clar, aici este vorba despre o istorie critică, ce se privește în oglindă și care să dezvolte gândirea critică, pornind de la clasicul cui prodest, care recunoaște și eșecurile trecutului. Îmi amintesc de o discuție cu un prieten care lucra la un proiect despre minoritățile etnice din România. Îmi spunea că istoria este scrisă de învingători, iar vocile minorităților sunt ignorate sau marginalizate. O istorie completă trebuie să includă toate perspectivele, toate vocile, chiar și cele care contrazic narațiunea dominantă. Asta înseamnă o abordare onestă a trecutului, fără cosmetizări și fără încercări de a rescrie istoria în funcție de interese politice. Să ne întoarcem la Primo Levi. „Dacă înțelegerea este imposibilă, cunoașterea este necesară, pentru că ceea ce s-a întâmplat se poate repeta.”

Istoria, oricum am privi-o, este permanentă, și în acest acum pe care îl văd clipă de clipă politicienii de acum, și înainte, și după. Or dislocarea orelor de istorie universală și mai ales de istorie a românilor din ultimele clase de liceu cu disciplinele Istoria evreilor. Holocaustul și Istoria comunismului, care, după cum subliniază profesorii de la Facultatea de Istorie a UAIC, sunt „importante pentru dezvoltarea competențelor civice ale elevilor, NU pot fi înțelese fără studierea aprofundată, în patru ani de zile, a istoriei universale și a istoriei românilor”. Pentru că ele sunt complementare – ceea ce înseamnă că au nevoie de un context pentru a putea fi înțelese. Iar acest context este exact cel al istoriei largi.

Nu putem preda istoria României în același mod în care predăm istoria Groenlandei sau a Germaniei. Trebuie să ținem cont de particularitățile locale, de tradițiile culturale și de experiențele istorice ale fiecărei comunități. Istoria locală este cea care ne dă azimutul, baza de la care pornim. Este cea care ne formează și ne dă posibile carturi, prin formarea gândirii critice. Pentru că istoria este cea care ne ridică principala problemă: ne învață să ne îndoim. Să punem și să ne punem întrebări. Cu alte cuvinte, stimulează imaginația, curiozitatea și simțul de aventură. Este o greșeală imensă, la nivel personal, la nivel comunitar și la nivel de stat să consideri că istoria trebuie scoasă din manuale și redusă cât mai mult. Utilitatea ei? Ea este busola care ne ghidează prezentul, știind mai bine cine suntem și ne ajută să navigăm într-o lume a necunoscutului. În fond, istoria fiecăruia suntem noi. Noi, laolaltă, suntem istorie. Prin memorie colectivă măcar. Și astea sunt lucruri care nu ar trebui uitate.

Tot în linia lui Dante, să închei cu: lăsați orice speranță, voi ce mergeți către un viitor fără istorie.

 

Radu Cucuteanu este istoric, redactor de carte și traducător, angajat în prezent al Editurii Junimea

Publicitate și alte recomandări video