Anna Ahmatova și Osip Mandelștam

luni, 16 decembrie 2024, 03:02
1 MIN
 Anna Ahmatova și Osip Mandelștam

Cum poți să te mândrești că spiritul e o emanație a materiei bine organizate? Faptul acesta n-ar trebui să-ți stârnească în suflet nici un fel de bucurie. Ci dimpotrivă, să te întristeze. Omul însă nu cunoaște în mândria și orgoliul său nici o măsură.

În cartea sa de memorii, intitulată Speranța abandonată, apărută mai de mult la Polirom, Nadejda Mandelștam dedică multe pagini poetei Annei Ahmatova.

Anna Ahmatova s-a născut în 1889 în localitatea Bolșoi Fontan, nu departe de Odessa și s-a stins din viață la Domodedovo, lângă Moscova, în 1966.

Și-a început activitatea literară în 1912, înscriindu-se în mișcarea acmeistă, a publicat poezii până la începutul Marii Revoluții Ruse din Octombrie 1917, când poezia sa a fost interzisă fiind considerată subversivă de către regimul bolșevic. Și-a reluat activitatea în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, devenind din nou indezirabilă din 1946 și până în 1956. În 1956, la trei ani de la moartea lui Stalin, a fost reabilitată de către regimul Hrușciov, devenind una dintre personalitățile cele mai importante ale literaturii sovietice.

După reabilitare, în 1964 i s-a decernat premiul internațional de poezie Etna-Taormina, iar în 1965 – titlul de doctor honoris causa al Universității Oxford din Marea Britanie. Tot în 1964, la vârsta de 74 de ani, Anna Ahmatova a devenit președinte al Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică. Printre altele, de numele ei se leagă și traducerea în limba rusă a poeziilor lui Mihai Eminescu, față de care Ahmatova a avut un adevărat cult.

Destinul ei pare să fi fost ocrotit de pronia cerească. Numai așa ne putem explica faptul că poeta a reușit să supraviețuiască anilor crânceni ai terorii staliniste. Mulți dintre colegii ei de generație au avut un cu totul alt destin.

Misterul e cu atât mai mare, cu cât familia Annei Ahmatova (născută Gorenko) s-a mutat când poeta avea doar un an de la Bolșoi Fontan la Țarskoe Selo, în inima aristocrației ruse, unde viitoarea poeta își va petrece copilăria și adolescența. Cum de au putut trece cu vederea bolșevicii acest fapt?

„Primele mele impresii din viață sunt de la Țarskoe Selo, mărturisește poeta. Îmi amintesc de mărețele parcuri verzi, de islazul, unde mă ducea doica, de hipodrom, de gara veche și de atâtea altele pe care le-am descris mai târziu în poezia Odă pentru Țarskoe Selo.” Având astfel de amintiri, nu e de mirare că bolșevicii au ostracizat-o. Era un element nesănătos, amintirile sale aveau un iz burghez. Or, noul regim voia să aibă parte de poeții săi. Mai tinerii săi colegi de generație Maiakovski și Esenin aveau origini sănătoase. Primul, născut într-un sat georgian, a fost crescut de mic în cultul muncii, devenind la 15 ani membru al Partidului Social Democrat Rus. Al doilea, Esenin, născut într-o familie de țărani din regiunea Reazan, a fost abandonat de părinți în copilărie și a trăit cu bunicii săi, iar în anul 1912, când deja era adolescent, s-a mutat la Moscova unde și-a câștigat singur pâine făcând munca de corector și de tipograf. Acest fapt i-a dat șansa de-a trece cu bine peste pragul revoluției…

Maiakovski și Esenin au fost adevărații fii ai Revoluției. Anna Ahmatova, și primul ei soț, poetul acmeist Nikolai Gumiliov, care nu și-a ascuns niciodată convingerile anticomuniste, continuând să-și facă cruce în public și nu și-a disimulat nici o clipă disprețul față de bolșevici, a fost printre primele victime ale regimului, fiind pus la zid și executat încă în 1920. Au urmat Osip Mandelștam, exilat în 1933 în Urali și trimis în Gulag în 1937 pentru vederile anticomuniste, unde a fost, pare-se, omorât mișelește. Și Marina Țvetaeva și-a pus capăt zilelor după întoarcerea din exil, în 1941, la scurt timp după execuția soțului ei, considerat a fi agent dublu, și trimiterea fiicei sale în Gulag.

Atât Ahmatova, cât și Mandelștam, dar și Țvetaeva au fost priviți cu multă reticență de către bolșevici încă de la începutul preluării puterii de către aceștia. Esenin și Maiakovski, deși au scris poeme propagandistice, fiind prinși și ei în angrenajul revoluției, nu au supraviețuit decât o bucată scurtă de timp. Amândoi s-au sinucis. Sau, cum se spune, au fost sinuciși. Esenin în 1925, Maiakovski în 1930. Asupra morții lor planează și astăzi multe semne de întrebare. Ahmatova în schimb a reușit ca prin minune, fără să facă nici un fel de concesii regimului, să treacă atât prin dictatura leninistă, să supraviețuiască terorii și deportărilor din perioada stalinistă a anilor 1930-1938, cât și după război.

Într-adevăr, supraviețuirea sa ține de miracol. Cum de a scăpat „atât de ușor” de teroarea bolșevică? Iată ce scria, de pildă, în anul 1923, criticul Boris Arvatov, arondat puterii, despre poezia Annei Ahmatova: „Toată poezia Ahmatovei scoate în evidență un mod de exprimare specific, întâlnit în fiecare din volumele ei de poezii, care pun accentul pe suferințele violente, caracterizate printr-o aromă bolnăvicioasă. S-a calculat că în volumul Mătănii, Anna Ahmatova utilizează cuvântul „moarte” sau cele echivalente, de 25 de ori. Apoi mai apar: melancolie (de 7 ori), doliu (7), apatie (7), suferință, durere, tristețe, disperare, jale, greutate (de câte 6 ori), culoarea preferată a Ahmatovei este negrul, iar epitetele cele mai uzuale sunt: tainic și straniu… Este de la sine înțeles că, chiar dacă ar aborda o tematică proletară, interpretarea acesteia de către Ahmatova ar avea, în mod obiectiv, un caracter decadent.”

Astfel de metode statistice au fost practicate și la noi în anii de glorie ai proletcultismului, când au fost puse la index poeziile lui Blaga, cele ale lui Arghezi, Radu Gyr și Vasile Voiculescu. Dar această metodă de selecție statistică a funcționat și în perioada cenzurii ceaușiste. În general, partidul avea alergie la culori întunecate. Negrul dispăruse aproape cu desăvârșire în epoca de aur. Ca și griul, de altfel. Totuși, era permisă folosirea unor astfel de culori când acestea denumeau lucruri concerte. De pildă, eu am reușit, în anul 1982, să public la Cartea Românească un volum de versuri intitulat Câmp negru. Cenzorii au eliminat din texte multe culori și câteva sintagme, dar nu au reușit să cosmetizeze mesajul volumului, care era unul depresiv. De altfel, am impresia că în anii optzeci, cenzorii se plictisiseră și ei de munca lor infectă. Vigilența lor scăzuse. Așa că au apărut foarte multe cărți de poezii și proză cu conținut subversiv. Cenzura ceaușistă funcționa – și funcționa atroce – doar înainte și după discursurile ideologice ale tovarășului. După o lună sau două, cenzorii lăsau garda mai jos. Atunci volumele care fuseră oprite de la editare, cu mici ajustări, de cele mai multe ori neesențiale, își urmau cursul.

Nu același lucru se întâmpla însă în Rusia bolșevică. Propaganda leninistă și apoi cea stalinistă au fost necruțătoare.

*

„În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a ajuns la ideea profundă și subtilă – scrie Nadejda Mandelștam în aceeași carte de memorii, Speranța abandonată – că spiritul este produsul materiei superior organizate și care, prin urmare, piere odată cu ea.”

Materia, desigur, nu piere, ci se transformă din una în alta, piere doar spiritul. De ce? Marxismul nu ne explică.

În concepția materialistă asupra lumii, spiritul probabil e un lest al materiei, de care aceasta se leapădă pentru a urca, dar și a coborî pe scara evoluției. Evoluând, materia aruncă spiritul peste bord, și odată eliberată din chingile lui își recapătă libertatea de mișcarea prin univers.

„Ciudat însă este faptul că această idee a stârnit un ciudat val de mândrie, în societatea omenească. Deși, continuă Nadejda Mandelștam, nu prea avem motive să fim mândri pentru asta.”

Într-adevăr, cum poți să te mândrești că spiritul e o emanație a materiei bine organizate? Faptul acesta n-ar trebui să-ți stârnească în suflet nici un fel de bucurie. Ci dimpotrivă, să te întristeze. Omul însă nu cunoaște în mândria și orgoliul său nici o măsură. „Omul mândru a cunoscut mii de înfățișări; stând în picioare între dulap și sobă, s-a identificat cu vulturii de pradă, a luptat cu gerurile, a propovăduit idei supraumane, a cârmuit popoare și a aruncat oștiri asupra vecinilor.” Aici Nadejda Mandelștam face aluzie la Stalin, marele conducător al tuturor popoarelor. Cel care în 1933 l-a „păsuit” pe soțul ei, poetul Osip Mandelștam, trimițându-l în exil la Cherdin, în nordul Uralilor, și nu în Gulag, pentru Epigrama Stalin, care suna crunt în acea epocă marcată de imaginabile orori. O reproduc mai jos în varianta oferită de Emil Iordache: „Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormânt./ Când vorbim, nu se-aude măcar un cuvânt./ Iar când vorbele par să se-nchege puţin,/ Pomenesc de plăieşul urcat în Kremlin./ Are degete groase şi grele,/ Sunt cuvintele lui de ghiulele./ Râd gândacii mustăților strâmbe/ Şi-i lucesc a năpastă carâmbii.// Are-o turmă de sfetnici cu gâturi subţiri -/ Semioameni slujindu-l umili -/ Care şuieră, miaună, latră câineşte,/ Numai el, fulgerând, hăcuieşte./ De ucazuri, forjează porunci:/ Glonţ în ochi, glonţ în frunte şi glonţ în rărunchi./ Orice moarte-i desfată deplin/ Pieptu-i larg de cumplit osetin”

Răzbunarea lui Stalin a venit ceva mai târziu, în 1937, când Mandelștam a fost arestat și trimis în Gulag, unde s-a și stins din viață în împrejurări mai mult decât dubioase.

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii