
Haideți să fim cu capul pe umeri, să încercăm măcar să frizăm obiectivitatea, că în felul acesta nu ajungem nicăieri. De la o bătălie electorală să nu se ajungă la o repulsie față de tot ce este sau a mai rămas românesc. Haideți să nu fim extremiști în niciun fel, să nu facem discriminare pozitivă, să nu ne mâncăm coada ca lupul dacic, să redevenim conaționali.
E o mare problemă cu identificarea patriotismului din România astăzi, în special în ultimele, să zicem, trei luni, adică de la data alegerilor prezidențiale încoace. Pur și simplu nu prea mai știi pe cine și cum să pui în categoria potrivită. Și nu e de glumit, pentru că poți fi bătut fără să știi de ce și, mai ales, de cine. Pentru că atât suveraniștii, cât și non-suveraniștii, respectiv pro-europenii, au caracteristici care se întrepătrund și se confundă mult prea mult. Este exact ca disputa din Călătoriile lui Gulliver legată de care parte a oului trebuie spartă ca să-i scoți coaja, cea ascuțită ori cea teșită?
La urma urmei, nu poți spune că ești pro-european și că nu ești patriot, nu? La fel și suveraniștii, și ei sunt patrioți, și încă cum. Atunci care ar fi problema? Toți sunt patrioți, de ce se ceartă? De ce se urăsc?
E adevărat că fiecare vede patriotismul în moduri diferite. Unii cred că acesta înseamnă să stai la tine în țară, să îți iei un „job” și să îți vezi de „business”-urile tale obișnuite, „and stuff”, ceilalți pun accent mai mare pe latura tradițională, pe unicitatea românilor, pe ceea ce îi face diferiți de alte popoare. Unii vor să meargă în vacanțe în locuri exotice și să se plimbe cu ATV-ul, alții vor să călărească un cal alb, să meargă la munții și marea din țară și să se îmbrace în costume populare. Dar ce poate fi atât de rău cu unii sau cu ceilalți, încât să se excludă reciproc?
Ei bine, răspunsul la această întrebare, la ora actuală, ar fi acesta: TOTUL! Tot ce îl caracterizează pe unul este pentru celălalt penibil, ridicol, deplasat, prostesc, și așa mai departe. Și ce este cel mai rău e că nu poți să îți dai seama din prima de ce parte a baricadei este cineva la prima vedere. Poți să te lansezi într-o cascadă de ironii și atacuri la adresa suveraniștilor și să observi că interlocutorul tău se încruntă la față și râde forțat. Sau poți să te trezești că faci bancuri cu homosexuali, femei blonde sau țigani și să observi că nimeni nu mai râde, iar unii tușesc jenați.
Asta e marea problemă, scindarea națională. Există un curent anti-românesc chiar în sânul națiunii, în miezul ei, unul de conținut, nu superficial. E un dezacord în gândire, unul de mentalitate, iar asta e foarte grav.
S-a ajuns în așa hal, încât se cataloghează termeni care până acum trei luni erau acceptați, considerați firești în discuții, ca fiind cu bătaie într-o anumită direcție. Cuvintele și-au pierdut polisemia, au devenit monosemantice, ceea ce lasă locul unor interpretări unidirecționale. Prin asociere, chiar discriminare, s-a ajuns să se confunde patriotismul și dragostea de țară cu ceva rău, ridicol, indezirabil.
Apar pe toate site-urile de socializare, de pildă, postări zeflemitoare cu imagini pitorești de case tradiționale românești, dar fără curent, fără apă și cu WC-ul în curte, cum erau odinioară, care sunt chipurile preferatele suveraniștilor. Se duce în derizoriu farmecul rustic, asociindu-l cu „haiducii” lui Georgescu. Apar, de asemenea, poze și filme cu cozi la fast-food-uri la care stau „români adevărați”, „daci liberi”, cu critici ironice și vehemente că aceștia nu respectă tradiția, ca și cum un patriot nu trebuie să mănânce decât fasole cu cârnați și brânză cu mămăligă, și ceapă. Tradițiile sunt luate în râs pe motiv că cine le amintește și le respectă e obligatoriu legionar.
Termenii de „glie strămoșească”, „străbuni”, chiar „patrie”, simboluri naționale cândva sacre, sunt acum asociate cu masacre, cu crime în masă și oribilități. E ca și cum nimeni nu mai are voie să folosească niște cuvinte și expresii din vocabularul nostru, din teama de a nu fi etichetat. Cu alte cuvinte, trebuie să se autocenzureze.
Dacă ai un mic colier sau un mărțișor sub formă de scăriță de hornar, lumea va crede că ești simpatizant al Gărzii de Fier. Dacă îți place să călărești sau, și mai rău, te îmbraci în costum popular, ești clar „de-al lui Zelea Codreanu”. Dacă îți arborezi un steag al României la mașină și mergi cu el prin oraș fluturând, o să fii înjurat, privit cu scârbă, luat în râs de unii care te vor crede suveranist. Nici steagul UE nu e ok, și cu el atragi tot la fel de multă ură.
Mai e un pic, un milimetru, să se considere chiar și religia creștină drept o umbrelă a extremismului, ceea ce ar fi chiar aberant. E pur și simplu o nebunie. Cum poate fi oprită această avalanșă nesănătoasă?
Din punctul meu de vedere, adevăratul pericol deja nu mai este că vor veni legionarii, ci că românismul însuși va fi extirpat, din teama de a nu se transforma într-un cancer care să ducă la metastază. Ne tăiem o mână de teamă să nu ne strângă de gât. Ipohondrie politică, asta e acum.
E casă de nebuni în adevăratul sens al cuvântului, o nebunie care se agravează galopant. Are loc o discriminare în ambele sensuri: atât dinspre suveraniști, cât și dinspre pro-europeni. Orice semnal, indiferent de natura sa, care vine dinspre o persoană necunoscută și care „miroase” a ceva naționalist, specific românesc, tradițional, este trimis la carantina extremismului și tratat ca atare, luat în râs, persiflat, chiar hulit.
De partea cealaltă, oricine are simpatii sau exprimări care nu sunt tipic românești, în concordanță cu trăsăturile naționale, este catalogat drept trădător de țară, progresist, globalist, LGBT-ist, „woke-ist” și multe altele.
Dacă te scapi că îți place un lucru, oricât de mic ar fi, care are la bază o moleculă rusească, ești automat pro-rus, putinist, prin urmare, suveranist – chiar dacă cele două nu au nicio legătură una cu alta. La fel se întâmplă dacă încerci să analizezi orice problemă ucraineană altfel decât o face mainstream-ul. Totul în această chestiune este pur și simplu alb sau negru, nu există nimic intermediar, nu există logică de compromis, nu e loc de discuții și interpretări. De fapt, nu mai există logică, în general.
Paradoxal, în astfel de situații, când volatilitatea este la cote extrem de ridicate, când „pe piață” există doar extremele, cel mai sigur lucru care se poate întâmpla este să se treacă dintr-o parte în alta la fel de firesc cum ai trece strada. Când există libertate, e mai greu să convingi pe cineva să accepte o doctrină; de aceea nu prea există idoli sau eroi, dar în vremuri extreme, când totul se polarizează, încep să apară figurile dominante, conducătorii „geniali”, „vizionarii” care atrag după ei, ca un magnet, mase uriașe de oameni. În realitate, asta nu se întâmplă decât din pricina încărcăturii emoționale din atmosferă, nu există nicio altă cauză.
Prin urmare, oricât de mult s-ar flutura de toți acest termen, democrația cam dispare. Asta are loc, de obicei, în vreme de război, dar eu nu știu să fim în război acum.
Paranoia – acesta e cuvântul de ordine în zilele astea. Paranoia ca cineva din jurul tău să nu fie cu „ceilalți”, să nu te atace pe la spate când nu te aștepți, să nu te arunce în lagăre sau în decadentism. S-a trecut, în doar câteva luni, de la corectitudinea politică absolutistă, la confuzie politică totală. Suspiciunea domnește peste toți și toate. Toți sunt suspectați de un fel de extremism, nimeni nu mai e „curat”, nimeni nu mai e român și atât.
Haideți să fim cu capul pe umeri, să încercăm măcar să frizăm obiectivitatea, că în felul acesta nu ajungem nicăieri. De la o bătălie electorală să nu se ajungă la o repulsie față de tot ce este sau a mai rămas românesc. Haideți să nu fim extremiști în niciun fel, să nu facem discriminare pozitivă, să nu ne mâncăm coada ca lupul dacic, să redevenim conaționali.
Briscan Zara este scriitor și publicist
Publicitate și alte recomandări video