Anti-sistem

E astăzi la modă termenul „anti-sistem”. A dobândit o aură de civism eroic, de spirit revoluționar, invitând nemulțumiții de profesie, ispititor, la identificarea cu multiplele sale conotații. Ca atare, toți scandalagii au ajuns personaje „anti-sistem”. Așa-zișii „politicieni” din opoziție – ăia care cred și propovăduiesc, între alte bazaconii, faptul că pământul e plat, caii vorbesc și restaurantele ne oferă fripturi din nanocipuri –, politicienii „ne-așa-ziși” – dar care fac doar zgomot de tinichele fără să-și asume efortul unei construcții serioase –, dacii liberi – cu priviri sașii și „Draconul” înălțat fleșcăit în aer – ori Nea Gogu de la berăria „Hasmațuchi-n părul tău” – cu limba împleticită și o mirare eternă pe chipul congestionat – se declară pătrunși, din cap până în picioare, de virtutea „anti-sistemică”. Dar ce înseamnă, în fond, a fi anti-sistem? Aș zice că înseamnă, înainte de toate, a rezista presiunii exercitate malefic, ucigaș chiar, de un establishment totalitar. Eroismul sintagmei de aici vine sau ar trebui să vină. Din ideea de opoziție, de rezistență martirică în fața unui mecanism terifiant ce anihilează, laolaltă, libertatea, identitatea și, în cele din urmă, viața individului. Am descris pe scurt, în mod evident, o dictatură. Un „sistem”, ca metaforă politică, nu poate fi decât o entitate a răului, a oprimării și distrugerii. „Anti-sistemicii” devin, într-un asemenea context, înaltele conștiințe ale istoriei, luptătorii împotriva ororii, cei cu vocația martirajului, care pun principiile binelui universal deasupra propriilor lor existențe. Un exemplu recent: Aleksei Navalnîi.

Cum poți fi „anti-sistem” într-o democrație, într-o societate guvernată (mai eficient ori mai puțin eficient – nu vorbim acum despre inerentele defecte ale oricărui proiect uman) de regulile liberalismului, ale concurenței oneste și ale șanselor egale? Adică într-o lume supusă, prin definiție, schimbării, flexibilității și înnoirii periodice, ca rezultat al voinței și al particpării colective la acest proces? Opozanții, într-un astfel de sistem al permanentei fluctuații la pârghiile puterii, nu pot fi înțeleși rațional decât ca inamici ai sistemului însuși, iar nu numai ai unor idei care controlează, prin decizia majoritară, la un anumit moment, acel sistem. Logic vorbind așadar, ca inamici ai liberalismului și ai democrației. Ca promotori și simpatizanți ai „sistemului” antagonic (ilustrat mai sus) – dictatorial, totalitar, distructiv. Și, în plus, care e gloria de a fi anti-sistem într-un… sistem democratic, unde ți se permite, cu asupra de măsură, să fii „anti-sistem”, id est să critici cu mânie proletară și spume la gură, să țipi precum un delabrat în piața publică, să te dai conspiraționist cu aer de Sherlock Holmes căzut în prostrație, să răspândești știri false, stropindu-ți cu salivă interlocutorii și, în general, să te arăți iritat, ca maimuța căreia tocmai i s-a subtilizat banana, de aerul pe care-l respiri? Unde se află vitejia „anti-sistemică” aici? Ce triumf de încleștare „anti-sistemică” poți găsi în urletele Dianei Șoșoacă pe holurile Parlamentului, când nimeni nu o amenință și nu o sancționează cu ceva? Ce luptă eroică se poate distinge în elucubrațiile lui Călin Georgescu, când impunitatea îi e practic garantată de sistem? Ce vitejie poate fi în agitația stradală a lui Simion, când ea vine la pachet, confortabil, cu „aprobarea” și, inevitabil, cu „protecția” organelor de ordine publică (cunoscute, apropo, în sistemele totalitare, sub denumirea sugestivă de „oragne de represiune”)?

Un combatant anti-sistem adevărat, un revoluționar autentic deci, va fi recunoscut după cicatricile de pe corpul său, după șubrezimea sănătății alterate în ani lungi de închisoare, ori, la finalul confruntării, după pielea care-i atârnă, demonstrativ, în bățul puterii. Un „anti-sistemic” într-o democrație (un „revoluționar” carevasăzică într-o lume permisiv-liberală) e aidoma unui comunist furibund, care zbiară pe la meeting-uri, cerând dreptate și echitate socială, iar apoi face o plimbare pe mare în yacht-ul personal, delectându-se cu un cocktail „Love on the Beach”. În societățile care au moștenit învățăturile lui Pericle și care îți conferă, prin natura lor, dreptul de a-ți manifesta dezacordul oriunde, oricând și în raport cu orice, calitatea de „revoluționar” și de voce „anti-sistem” sunt lipsite de sens, poartă în esența lor semnul unei absurdități monumentale. Revoluționar și anti-sistem poți fi în zâmbitoarea și îmbietoarea Coree de Nord, în paradisul islamic sau în cotețul cu mărgăritare al pravoslavnicului vărsător de sânge nevinovat Putin. Ai fi putut fi, într-adevăr, și prin zona noastră, în ograda lui Ceaușescu Nicolae, dar – ce să-i faci? – ai pierdut ocazia, vremurile te-au luat prin surprindere. Hora „anti-sistemicilor” autohtoni e de aceea praf aruncat în ochii naivilor. La prima cotitură a istoriei, îi veți vedea în ce „sistemici” feroce-sangvinari se vor transforma.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video