Antici și moderni

La scurt timp după alegerile europarlamentare și după dizolvarea Adunării Naționale a Franței, mai exact la finalul a summit-ului Grupului celor mai industrializate șapte țări (G7), desfășurat la Borgo Egnazia, președintele francez Emmanuel Macron și premierul Italiei, doamna Giorgia Meloni , au avut o dispută aprigă pe tema legalizării întreruperilor de sarcină de către statele occidentale, fapt care a avut drept efect adâncirea prăpastiei ideologice create, ce-i drept, artificial, între reprezentanții partidelor europene ultraprogresiste și facțiunile conservatoare, făcând mult zgomot în jurul unui subiect ce nu are soluții reale de rezolvare.

Pe marginea acestei dispute mai mult mediatice, decât politice, căci, dincolo de opiniile lor divergente, Macron și Meloni se înțeleg destul de bine, cum se înțeleg, de fapt, majoritatea politicienilor din diferite colțuri de pe mapamond, indiferent de ideologie și de taberele unde activează – jocul lor de glezne din fața camerelor și vorbele aruncate în vânt au rolul de a le crește vizibilitatea -, jurnalistul Horia Traian a scris un text savuros, asupra căruia merită să medităm:

„Emmanuel Macron – afirmă Horia Traian – nu are copii, Giorgia Meloni este mamă. Macron luptă puternic, însă, ca să arate că el se pricepe cel mai bine la avorturi, este un specialist în întreruperi de sarcină. Se naște firesc întrebarea ce s-ar întâmpla dacă, de exemplu, ar întrerupe Emmanuel Macron o sarcină? Presupunând că Macron ar urma să nască, este cert că soția sa, Brigitte, ar avea mult de alergat: să-i cumpere botoșei, biberoane, portocale și cărți despre maternitate, paternitate și nașteri, să-l ducă pe Macron la controale, să-i monitorizeze lui Macron schimbările produse în organism, să-i cumpere struguri dacă are pofte, să-i facă ecografii la clinică, iar înainte de ziua supremă, să anunțe medicul care-l observă pe Macron, să telefoneze pentru o Ambulanță, să meargă la un spital, să-l interneze pe Macron și să aștepte emoționată la ușa salonului, clipa cea mare și anunțul ginecologului de serviciu: evident, să aștepte știrea alături de reporterii copy-paste de la France 24, Reuters și Associated Press. Dacă Macron și Brigitte s-ar răzgândi, ar urma desigur un alt calvar: organizarea întreruperii de sarcină. Emmanuel Macron nu ar trebui să fie emotiv, e doar o banală sarcină. Chiar dacă ȘTIRI CIUDATE au constatat că biografiile unora precum Macron sunt toate biografii de viteji, o nedumerire publică tot se impune: se poate apela la vreun for divin pentru o întrerupere fără dureri la bărbați? Potrivit biografiei oficiale, Macron este un agnostic: adică, lui trebuie întâi să îi demonstrezi că există Divinitate, după care aplici ce decide Divinitatea. Asta, însă, ar putea să ceară timp, iar Macron nu îl are: el are de guvernat, repede și prost.”

Emmanuel Macron e, totuși, bărbat, și, prin urmare, nu ar putea să rămână însărcinat și să păstreze sarcina decât pe cale artificială. Dar, în zilele noastre, desigur, medicina poate face minuni. Aici jurnalistul, apelând nu la surse credibile, ci la o serie de anecdote care circulă pe net și în spatele ușilor oficiale despre președintele francez, îl atacă pe Emmanuel Macron cu arme jurnalistice specifice unui pamfletar ale cărui argumente sunt de ordin pur speculativ, neavând prea mult de-a face cu realitatea, ci doar cu presupunerea.

Probabil că toată degringolada ideologică și existențială a agnosticului Macron se sprijină pe un punct de vedere forte. Fiind agnostic, Macron nu-și poate închipui decât un Dumnezeu făcut pe măsura sa. Deci, tot agnostic. Ei bine, Dumnezeul acesta agnostic din închipuirea președintelui Macron nu crede nici el în existența președintelui Macron și pentru a se convinge că Macron există cere tot felul de dovezi. De aceea îl pune la tot felul de încercări. Ba îi sugerează să tranforme bazele militare din Africa în niște „academii” (vezi, în acest sens, declarațiile președintelui Macron apărute în presă), ba transferă aceste baze din Africa în Estul Europei. Ba îl pune să se ocupe de întreruperi de sarcină. Întreruperile acestea însă constituie un punct slab al ideologiei lui Macron. Dacă Macron vrea să stăpânească Europa ar trebui să crească în mod spectaculos indicele natalității din Franța pe care o conduce. Altfel, în câțiva ani, în marea Franța nu va mai există picior de francez, ci doar nenumărate picioare de musulmani și de alte popoare venite din Asia sau Africa, a căror natalitate, tocmai din pricina faptului că religiile lor nu permit legalizarea avortului, va crește progresiv, reducând la un procent infim populația de etnie franceză.

Da, agnosticul Dumnezeu al lui Macron îi pune agnosticului și avântatului președinte francez mereu mintea la încercare. Mai bine zis, îi încâlcește mintea. Căci, în avântul său Macron dă naștere la multă incoerență.

Mai până ieri, Macron era pacifist, căutând să instaleze pacea în lume. Azi mesajul său e atât de agresiv, încât, dacă și ceilalți lideri l-ar urma, cel puțin țările din Estul Europei s-ar trezi în mijlocul unde conflagrații mondiale, transformându-și teritoriile naționale în teatre de război. Inclusiv, de război nuclear.

Cât în privința legalizării sau interzicerii avorturilor, aici problema e atât de delicată și de gravă, încât cel puțin eu, unul, nu-mi permit să fac jocuri de cuvinte pe marginea ei.

Interzicerea avorturilor dă naștere la anomalii sociale și drame umane cel puțin la fel de mari ca și liberalizarea lor excesivă. Și asta am văzut-o în perioada comunistă, când avorturile au fost mai întâi liberalizate și apoi interzise, prin decretul ceaușist. Liberalizarea lor a dus la scăderea natalității. Interzicerea nu a rezolvat decât în parte această problemă, având drept consecință crearea unor rețele clandestine de avorturi, ce au dus la schilodirea și moartea a zeci de mii de femei care, dintr-un motiv sau altul, au vrut să scape cu orice preț de sarcină.

Pentru a vedea care sunt costurile existențiale ale acestor două fenomene, în aparență antagonice, ar trebui să apelam la datele statistice pe cale le avem la îndemâna.

Prin urmare: conform datelor recente publicate de către Centrul de Calcul, Statistică Sanitară şi Documentare a Ministerului Sănătății, numărul avorturilor din România în intervalul de timp cuprins între anii 1958-2008 se ridică la 22 178 906. Dacă am pune în ecuație și întreruperile clandestine de sarcină făcute fie de femeile însărcinate, de felceri, de medici sau de tot felul de moașe mai mult sau mai puțin calificate care au lăsat în urma lor zeci de mii de femei schilodite sau moarte, realitatea devine mult mai crudă.

Numărul avorturilor a scăzut semnificativ, după anul 1966, când a fost emis celebrul Decret 770 al lui Ceaușescu. Atunci a scăzut numărul avorturilor legale, dar a crescut numărul celor clandestine. Unele femei ca să scape de sarcină au folosit tije, andrele, sonde urinare, altele au apelat la „babe” pentru „tratamente” dubioase. Multe femei s-au ales cu infecții grave, altele au murit în chinuri groaznice, intrând în vizorul organelor securității.

Politica de creștere cu orice preț a natalității în epoca ceaușistă nu a dat prea multe roade. După câțiva ani de stagnare, începând cu anul 1981 numărul avorturilor în România a fost mai mare decât cel al nașterilor.

Tema avorturilor, ca, de altfel, și cea legată de depopularea României sunt cât se poate de sensibile. Din orice unghi le-ai aborda, tot nu reușești să ajungi la un singur răspuns sau la un singur punct de vedere.

După opinia mea, creșterea natalității poate fi stimulată mai mult prin pârghii economice și sociale menite să stimuleze tinerele familii pentru a avea copii, decât prin mijloace coercitive.

În afară de aceasta, atmosfera socială joacă și ea un rol foarte important. În momentul în care ai război în apropierea granițelor tale, natalitatea ar scădea, și asta fiindcă, în mod instinctiv, nimeni nu-și dorește să aducă pe lume copii care să devină carne de tun.

*

Subiectul clovnului ajuns pe scaunul regal apare în piesa lui Eugen Ionescu, Regele moare. O tragedie bufă, străbătută de la un capăt la altul de un umor negru, specific ionescian. Regele lui Eugen Ionescu e un personaj tragic, dar și un comediant. Un clovn îmbrăcat în haine regale. Întâlnim, însă, și în viața reală, comedianți cărora hazardul le-a oferit, printr-o ciudată întorsătură a sorții, puterea supremă. Ce se întâmplau înlăuntrul acestor personaje ar putea descrie doar un Shakespeare, un Dante, sau un Gogol, travestit în Dostoievski; viața lor e un adevărat iad. Și nu numai a lor, ci și a națiunilor ce au încăput, tot printr-un capriciu al istoriei, pe mâna lor.

Cu comedianții nu e de glumit. Frustrările lor adunate de-a lungul anilor dau naștere la orgolii fără margini. Doar un Nero, care a dat foc Romei, ca să cânte la liră, un Caligula sau un Heliogabal, ce se farda și se îmbrăca în haine femeiești, apărând în fața mulțimii în situații din cele mai scandaloase, ar putea avea egal.

„În timp ce împăratul cânta – scrie Suetonius în celebra sa carte Doisprezece cezari, nimeni nu putea să iasă din teatru, orice necesitate ar fi avut. Astfel se spune că unele femei au născut în timpul spectacolelor, și că mulți scârbiți de atâta muzică, au sărit de pe ziduri sau s-au prefăcut morți, și astfel au fost scoși pentru a fi înmormântați.”

Totuși, spre deosebire de excesele împăraților romani din perioada aflată în perioada decăderii imperiului, derapajele liderilor lumii de astăzi, care joacă și ei, cu sau fără voia lor, rolul de comedianți, pare o simplă joacă de copii. Derapajele lor se produc la modul declarativ, nu faptic, căci faptic, ei caută să-și păstreze viața intimă într-o zonă discretă. Desigur că în spatele cortinei, cei care trag sforile, manevrând liderii după bunul lor plac, se petrec și alte scene, mult mai crude și perfide.

Dar iată cum se comporta unul dintre comedianții Romei antice, împăratul Heliogabal.

La vârsta de 14 ani, conform surselor istorice, Heliogabal ar fi intrat „dezbrăcat în oraș, cu sexul aflat în erecție, într-un car tras de femei”. Ceva mai târziu, același împărat a organizat „la Colosseum un spectacol grandios, la care, pentru a-și dovedi marea dragoste pentru romani”, și-a oferit trupul drept ofrandă pentru satisfacerea poftelor trupești spectatorilor prezenți la serbări. A avut și alte excese, pe care însă le trecem sub tăcere, după cum le-au avut și ceilalți împărați. Nero, de pildă, scrie Suetonius, „așa de mult și-a prostituat pudoarea, că nu i-a rămas nemurdărită nici o parte a corpului”.

Plecând de aici, tragem concluzia că, în ciuda tutor derapajelor, lumea noastră e mult mai curată decât cea antică în perioada ei de decădere. Prin urmare, mai avem speranțe, nu suntem încă în prăpastie. Dar nici departe de marginile ei.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video