Aoleo, ce să mă fac, Doamne io!

Mai întâi despre frații noștri de „geantă latină” (vorba conului Leonida): este de-a dreptul șocant ca Italia, o națiune fotbalistică cu patru titluri mondiale la bord, să aibă trei ratări succesive de calificare la Cupa Mondială. Suflarea microbistică de la noi se poate întreba, la modul cațavencian, „ce ne pasă nouă de Italia dumitale, domnule?”. Dincolo de starea fotbalistică precară a „țărișoarei noastre, Rrromânia” a cărei cădere pe tobogan durează de multă vreme, nu numai din 2014 (anul înscăunării lui Răzvan-vodă Burleanu la Casa Fotbalului), situația gravă în care se scaldă „squadra azzura” este la fel de azurie ca și vaietele unei străvechi manele la măritișul Monei. Explicațiile cele mai lucide în privința eșecurilor repetate ale tricolorilor se referă la cauze sistemice, dar fotbalul italian este la fel de bine organizat ca întotdeauna și la fel de bănos. Or, tocmai banul cel cu ochiul dracului sabotează esența il calcio: stilul reactiv, bazat pe organizare defensivă ireproșabilă, care a adus patru trofee mondiale la Roma și atâtea trofee europene în vitrinele cluburilor italienești. Pentru finanțatori-investitori, începând cu galacticul dar cinicul Florentino Perez de la Real Madrid, profitul primează în fața vitrinei cu trofee, antrenorii constructori nu mai au căutare, se caută vedete cu toptanul, iar sponsorii de pe tricouri și (într-o mai mică măsură) spectatorii din tribune, sunt atrași de fotbal carnaval, cu goluri multe, cu călcâie și alte floricele-pe-câmpii. În morișca asta a fost atras și fotbalul italian, numai că diferența stă în codul genetic. „Il calcio” nu mai poate juca altfel decât cum a știut dintotdeauna. Altfel, nu numai că înregistrează necalificări în serie, dar „squadra” mai încasează și câte o căruță de goluri cu Israel, sau acasă cu Norvegia (patru într-o repriză!). Expatriatul Vicenzo Montella a ajuns profet în țara altora jucând exact cum știe de la Rîm citire și aducând Turcia la Mondiale, cu două vedete, Arda și Yildîz cât tot mijlocul & atacul azuriu. Sunt multe voci în peninsulă care clamează că Italia își va regăsi gloria de altădată doar când va reveni în matca jocului ei tradițional.

România are un joc reactiv (până la un punct) similar celui italian. Dar de la punctul ăsta, căile sunt diferite, fiindcă nici Edi Iordănescu, nici Mircea Lucescu nu au căutat să schimbe ADN-ul fotbalului românesc. Nici n-ar fi putut, în condițiile, în care amprenta unui selecționer se pune din ce în ce mai anevoios pe o echipă reprezentativă în vremurile pe care le trăim. Prin presă s-a spus că premierul italian Giorgia Meloni l-a demis pe președintele FIGC (federația de fotbal de la Roma), Gabriele Gravina. Fals! Dacă ar fi emis o hotărâre de acest gen, italienii ar fi suportat consecințe grave din partea UEFA, alergică la astfel de imixtiuni. Sau că Gravina ar fi demisionat, copleșit de rușine. Alt fals. Meloni, pe valul unei opinii publice crescând-revoltate, a insistat ca șeful fotbalului italian să demisioneze, iar signor Gravina n-a avut încotro!

Și, privind spre cizma italică, microbiștii români ridică sprâncenele: „dar cu Burleanu cum rămâne? Bolojan doarme, nu ia atitudine, ca Meloni?” Paralela dintre fotbalul românesc și cel italian nu rezistă, fiindcă sunt determinante altitudinea de unde cazi și viteza cu care te scufunzi. Din 2000, căderea naționalei noastre este lentă, dar sigură, iar sistemul de norme și valori al întregului fotbal românesc, este la fel de închistat. Un simplu discurs furibund al premierului, după model peninsular, nu e posibil, pentru că România are probleme mai mari decât fotbalul. Pe de altă parte, ce-ar fi dacă tot ne comparăm cu „fratelli d’Italia”, să ne amintim unde avem și noi patru titluri mondiale la activ? La handbal, nu la fotbal! Adică acolo unde mai deunăzi, epigonii lui Moser, Gruia, Gațu și Birtalan (cei patru supereroi din 1961, 1964, 1974 și 1978) au fost eliminați de săraca Turcie. Dacă ar fi să preluăm modeul Meloni, onor președintele FRH trebuie să fie somat să demisioneze!

Publicitate și alte recomandări video