Aproape numai despre faburi

Acum doua saptamini, dupa o serie de aminari, am reusit in fine sa ma sui pe tren si s-o pornesc spre Ardeal ca sa mai ajung o ultima data in 2007 la Amnas, satul parintilor si al bunicilor si strabunicilor mei. Sa vad de casa si de vinul nou, sa merg pina la Saliste, la Primarie, ca sa lamuresc o chestiune la Registrul Agricol, sa mai iau niste mere si citeva peturi cu vin, evident.

Dupa o noapte petrecuta pe tren, dupa o cafea si o cinzeaca de V33 la Vintu de Jos, am ajuns cu Sageata de Timisoara la Sibiu. Am urcat in Piata Mare, am cumparat ziare si reviste pentru serile lungi de la tara care ma asteptau la Amnas, am cumparat o excelenta piine neagra (nu ratez niciodata piinea Dobrun cind ajung la Sibiu), un kil de ceapa rosie de Turda, am trecut pe la vechea mea cunostinta, scriitoarea Ricarda Maria Terschak, la care am mincat o supa de cartofi cu ceapa rosie, apoi am luat personalul de navetisti inapoi spre Saliste. Cind am coborit din tren, m-am trezit intr-un peisaj de iarna frumoasa, cu soare si zapada. Am mers pe jos cei sase kilometri pina-n sat, iar cind am ajuns "acasa", primul lucru pe care l-am facut a fost, desigur, focul! Toata casa era un mare frigider! (N-am mai fost in decembrie "acasa", la Amnas, din 1993. Am stat de vineri pina marti. Parca marti, dupa patru zile de foc in soba, incaperea prinsese, in fine, caldura…)

Apoi am coborit in pivnita, sa aduc cite-o sticla din vinul nou, una din butoiul cu V1, una din butoiul cu V2. Da, cel putin pentru vin, anul 2007 a fost unul foarte bun! Chit ca am avut aproape numai nenobila fraga, vinul V1 a iesit de-o aroma si culoare extraordinare, cu singurul mare pacat ca e mai degraba demidulce, dar probabil primavara si o noua intrare in fierbere vor rezolva si aspectul acesta.

Degustindu-mi vinul, bagind lemn dupa lemn in soba, mi-am amintit de scara pe care, odinioara, bunicul sau strabunicul meu coborau din odaia mare direct in pivnita: ehei, ce vremuri, ce ierni vor fi fost acelea cind, in serile lungi de decembrie sau ianuarie, bunicii jucau carti cu prieteni sau rude, iar cind se termina vinul din bouteille (da, chiar cuvintul acesta se folosea si-n saseste pentru sticlele bombate in care se aducea vin pe masa), bunicul se ridica de la masa si cobora in pivnita s-o umple la loc… Acum, pe usa respectiva din podea sta un dulap mare si greu, ca nu cumva sa intre hotii pe acolo (de intrat au intrat de doua ori, o data-n ianuarie 1994, a doua oara in februarie 2006: de s-ar pastra distanta aceasta de ani, as sti ca pina-n 2018 pot sta linistit!).

Luni dimineata am pornit-o pe jos spre Saliste. N-aveam bagaje, dar tot m-as fi bucurat sa ma ajunga din urma vreo masina, pentru ca din sat pina-n "capitala spirituala a Marginimii" sint vreo opt kilometri. Pe la jumatatea drumului, m-a ajuns din urma o Dacie papuc care venea de la una din stinile de pe platou. L-am intrebat pe oier daca mai sint lupi. "Mai sint!", mi-a raspuns. Ajuns in tirg (luni e chiar zi de tirg), am vrut sa-i dau niste bani. "Vezi-ti de treaba, omule!". I-am multumit si am cautat magazinul care-l stiam ca vinde si presa. "N-au venit ziarele inca?". Nu vedeam nici un cotidian. "Cind soseste presa?". "Nu mai vine!". "Cum asa?". "Nu mai vor sa vina!". Ei, adica Rodipetul. Care va sa zica, urma sa petrec ultima seara fara presa proaspata.

Am mers la Primarie, am dat de-un referent foarte amabil, de-o solicitudine neobisnuit de pronuntata, am iesit la o tigara pina pregatea niste hirtii pe care urma sa le semnez, iar domnul in cauza a iesit el sa ma cheme inauntru: "A, fumati? Stati, terminati-va tigara!". "Am terminat-o!". Gata, rezolvasem si treaba cu "gospodaria" noastra de la Amnas: nu exista animale, nu exista nimic de inregistrat. Si am pornit inapoi spre sat. La iesirea din Saliste este o macelarie. Am intrat. Am vazut cirnati de casa afumati, am vazut picioare de porc afumate si, fara sa stau pe ginduri, am cumparat cirnati si picioare. Apropo de picioare: la noi in casa era o traditie sa se gateasca pentru 1 ianuarie supa de picioare de porc. "Ca sa putem umbla tot anul!", se zicea. In nici un caz nu se facea supa de gaina, gainile fiind pasari scurmatoare, iar superstitia era ca ele ar scurma, ar imprastia norocul…

Nu trecusem bine drumul european E68, ca m-a ajuns din urma o masina cu numar de Franta. Am facut cu mina, soferul a oprit. Era chiar un francez care mergea la Amnas! Nu prea ne-am putut intelege, chit ca am facut eu un pic de franceza-n liceu, dar omul m-a lasat in fata casei! "Merci beaucoup!". "De rien!". Ulterior am aflat de la niste vecini ca tine de o biserica neoprotestanta care a cumparat o casa pe Longgoas (Strada Lunga). Ca fapt divers: pentru 17.000 de euro.

A doua zi mi-am facut bagajele. Stres. Cum naiba voi ajunge la gara cu un rucsac de vreo 25 de kile (zece litri de vin, cirnatii de casa, picioarele afumate, mere etc.)? Am stat vreo jumatate de ora in fata curtii. Nici o masina. Sanse foarte mici sa mearga cineva marti dupa masa pe la ora trei spre Saliste. Am pornit pe jos. Dupa vreo doua sute de metri, un Matiz. Fac cu mina. Opreste. Eram salvat. Rucsacul m-ar fi rupt pina la gara! Ajuns, am vrut iar sa-i dau soferului niste bani. "Stati linistit, eu v-am luat ca om!". I-am multumit, ne-am urat sarbatori fericite. M-am dus in gara. Acum aveam alta problema: pina la personalul Sibiu-Tirgu-Mures mai era un ceas si jumatate! Am decis sa iau personalul cu care venisem de la Sibiu si care merge pina la Miercurea Sibiului. Acolo, gara o stiam aproape de centru, macar puteam intra intr-un local sa astept trecerea timpului la o bere sau un V33. Zis si facut.

In cele din urma am ajuns si la Alba Iulia – prefer sa astept acolo si nu la Vintu de Jos "Foamea" de la Timisoara. Dezamagire, din nou: nu mai aveau la chioscul de ziare decit un exemplar din Gandul. Nu tu Gazeta Sporturilor, nu tu Romania libera etc. Chestia este ca pina la urma n-am apucat sa citesc nici macar Gandul, pentru ca in compartimentul in care aveam loc se trecuse deja pe "somn", erau doi tineri si o fata care veneau cu ditamai geamantane (doua tronau in mijlocul compartimentului) tocmai din Spania, o familie cu nu stiu cite genti de rafie urma sa mearga si ea pina la Pascani… Calatoria se anunta mult mai lunga decit la venire, nu in ultimul rind si pentru ca vagonul era supraincalzit de nu puteai sa stai rezemat de speteaza incinsa, deci nici dormi in vreun fel!

La Teius, s-a ocupat si ultimul loc liber din compartiment. Un pustan cu rucsac si vioara s-a inghesuit si el cum a mai putut pe locul de linga usa din fata mea. Vioara a pus-o e raftul de sub bagaje. La o pornire mai zicnita a trenului, viora i-a cazut in cap. Pe urma, a tinut-o-n brate mai tot timpul, pina la Iasi.

Mai ieseam pe hol, mai motaiam pe scaun fara sa ating speteaza. Din cind in cind, unul dintr-un compartiment vecin cinta racnind: "Trenule, masina mica / colo’n raft mai e o sticla!". La un moment dat, tresar: din alt compartimentul, iesise un tip scund si – s-a dovedit ulterior – extrem de guraliv, care urla la rindul sau: "Hai Vetrisoaia! Care mai esti din Vetrisoaia?" si a mai fost cel putin unul, cu care apoi omul a facut bilantul cunostintelor comune: "Da’ pe ala-l stii, pe Daniel a lu’ Biribusca?". "Dar pe Nicu lu’ Papaliga?". Dimineata, cit de cit racorit, omul avea sa se scuze fata de femeile din compartiment carora le va fi facut capul calendar: "Eu sint goarna rupta!".

Am ajuns si eu rupt de nesomn la Iasi, dar mi-am zis ca daca tot am avut noroc de-o masina de ocazie de la Amnas pina la gara Saliste, ce-ar fi sa merg pe jos acasa, pina-n Mircea? Cind am ajuns la etajul trei si-am dat jos rucsacul in casa, am fost sigur: m-ar fi rupt bucatile de "tara" (vinul, picioarele afumate, merele etc.) daca ar fi fost sa le car in spate sase kilometri, din care doi jumate la deal! Dar ajunsesem cu bine si toata aceasta calatorie mi s-a parut, retrospectiv, una mai degraba plina de faburi. De lucruri frumoase, adevarate si/sau bune, adica.

Tuturor cititorilor Ziarului de Iasi le doresc, la rindul meu, cit mai multe faburi si-n 2008! La multi ani!

Publicitate și alte recomandări video