Iată ce spune o cântare din Sâmbăta Mare: "Prin moarte ai prefăcut omorârea; prin îngropare, stricăciunea; că nestricăcios ai făcut trupul pe care l-ai luat, cu dumnezeiască cuviinţă făcându-l nemuritor; că trupul Tău, Stăpâne, n-a văzut stricăciune; nici sufletul Tău n-a rămas în iad, care este lucru necuvenit". Când Şi-a dat duhul pe Cruce (Luca 23, 46), sufletul şi trupul s-au separat dar, aşa cum ne învaţă Sfântul Ioan Damaschin şi alţii, dumnezeirea nu s-a despărţit nici de suflet, nici de trup. În sensul că şi unul, şi celălalt au rămas ale Aceluiaşi Ipostas, adică ale Persoanei lui Dumnezeu-Cuvântul.

E nevoie, în acest punct, a evoca o distincţie fundamentală în hristologie între pătimire şi stricăciune: "Cuvântul pătimire desemnează aşa-numitele patimi nepăcătoase, adică foamea, setea, oboseala, semnele cuielor sau moartea, care este despărţirea sufletului de trup. Hristos le-a avut pe toate acestea, fiindcă a luat de bunăvoie trup curat şi fără de pată, dar supus morţii şi pătimirii, cu intenţia de a pătimi şi de a muri pentru a pune capăt stăpânirii diavolului. (...) Cuvântul stricăciune înseamnă descompunerea trupului, adică întoarcerea sa la cele din care a fost făcut, după ce sufletul iese din el. (...) Trupul lui Hristos nu a fost atins de putrezire, adică nu a cunoscut stricăciunea, tocmai pentru că era unit cu dumnezeirea" (Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la marile sărbători, Editura Cartea Ortodoxă/ Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004, p. 209).

Mântuitorul a pătimit şi a murit pe Cruce nu pentru că nu avea încotro, în virtutea vreunei necesităţi sau constrângeri a firii Sale omeneşti, ci pentru că a ales să pătimească astfel din dragoste pentru noi, voind a ne izbăvi din robia păcatului şi a morţii. Sfântul Chiril al Alexandriei, spre exemplu, "a făcut din deşertarea de Sine a Cuvântului, care consta în acceptarea voluntară de către Cuvântul a limitărilor Întrupării şi restrângerea puterii divine, punctul de plecare al tuturor deliberărilor sale despre Întrupare. Cuvântul Şi-a impropriat experienţe omeneşti prin transformarea lor dinăuntru: ceea ce era violent, involuntar, tragic, fără scop şi fatal pentru orice fiinţă omenească obişnuită a devenit voluntar, cu scop mântuitor şi de viaţă dătător în slujirea Cuvântului" (Paul L. Gavrilyuk, "Pătimirea Dumnezeului nepătimitor. Dialecticile gândirii patristice", Editura Doxologia, Iaşi, 2013, p. 267). Aşadar, trupul lui Hristos nu a cunoscut, în cele trei zile cât a stat în mormânt, stricăciunea - adică nici o formă de descompunere nu a afectat trupul Lui.

Dar cât a vieţuit pe pământ, în cei 33 de ani, a cunoscut acest trup boala? Ştim din Evanghelii că Iisus a flămânzit, a însetat, a obosit, a suferit. Toate acestea, cum s-a spus, sunt slăbiciuni ale firii omeneşti de după căderea protopărinţilor Adam şi Eva. Fire pe care El a asumat-o integral. Dar se poate ca Iisus, ca Om, să se fi îmbolnăvit? Cel ce a vindecat atâţia bolnavi, inclusiv de boli grave precum lepra, Cel ce a dat vedere orbului din naştere putea, El Însuşi, să aibă vreo slăbiciune de acest gen? Evident, nu. Cu atât mai puţin putea fi transmiţător de boli. Spre exemplu, v-o puteţi închipui pe femeia care s-a atins de poala hainei Lui (cf. Matei 9, 20-22), vindecându-se de scurgerea de sânge, luând însă de pe hainele sale vreun microb ucigaş? Sau pe cea care i-a spălat cu lacrimi picioarele Lui şi I Le-a sărutat (cf. Luca 7, 37-50), v-o puteţi închipui ca luând vreun eventual virus aterizat pe acolo, cine ştie de unde? Şi linguriţa euharistică e un soi de "haină" ce-L poartă pe El spre cei ce caută cu credinţă la Sfintele Taine. Şi noi, când ne împărtăşim, punem gura nu doar pe Trupul euharistic, ci şi pe cea ce este în proximitatea acestuia.

Trupul Domnului nu poate fi, aşadar, sursă sau prilej de răspândire a ceva rău. Nici de la Sine (în privinţa aceasta există oarecare unanimitate), dar nici prin preluarea a ceva dăunător de la alţii. Vă aduceţi aminte, desigur, de reacţia lui Simon Petru, cea de după prima pescuire minunată, când e copleşit de această prezenţă divină: "Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!" (Luca 5, 8). Cu adevărat, ca dânsul şi noi gândim adesea. Cunosc persoane ce nu acceptau să intre în biserică spunând că ar spurca-o prin prezenţa lor, la câte păcate se ştiau că au săvârşit. Dar oare noi putem spurca pe Dumnezeu? Nu cumva "contactul" cu El este cel care ne curăţeşte pe noi? Când spun asta, nu am în vedere, desigur, ideea că Euharistia ar putea fi vreun "dezinfectant-minune". Nici vorbă. Ci doar mut perspectiva din plan sanitar în plan soteriologic. Ceea ce este mântuitor şi aduce "viaţă veşnică" poate fi, concomitent, şi sursă de infecţie, de îmbolnăvire? Desigur, asta nu înseamnă că cei ce sunt credincioşi nu pot fi şi vulnerabili în faţa bolii. Sau că "sfintele uscate" ori lăsate spre uscare nu pot cunoaşte vreo formă de alterare, ele păstrându-şi firea de pâine şi de vin, care implică şi vulnerabilitate. Ci doar că boala nu poate fi transmisă de sau prin cele sfinte.