La finalul Mondialului din 2022, mai nimeni nu poate să spună că a fost o altă echipă mai bună decât Argentina. Ocrotită de şansă - două dintre cele patru meciuri de «care pe care» au fost tranşate după penalty-uri, portarul Martinez a făcut minuni în faze decisive, în ultimele minute ale disputelor cu Australia şi Franţa, finalista, Franţa, a venit în Qatar fără „Balonul de Aur” Benzema şi alte staruri ca Pogba sau Kante, de pe traseul campioanei au „dispărut” nuci tari, precum Germania şi Brazilia etc. -, trupa sud-americană s-a impus şi i-a oferit lui Messi şansa de a-şi trece în palmares singurul trofeu major care-i lipsea.

Modul în care a fost tratată Argentina de arbitri la acest Mondial a lăsat însă un gust amar chiar şi celor care-l idolatrizează pe starul lui PSG, dar au picioarele pe pământ. Faptul că şeicii aveau pregătită mantia de la decernarea trofeului pe măsura lui Messi s-a simţit încă din start.

Când saudiţii au fost taxaţi cu un „pinalti”, nu cu o lovitură de la 11 metri, iar Al-Shahrani a fost lăsat să zacă până când căpitanul Argentinei a fost blocat, deşi toate regulamentele din lume indică oprirea imediată a meciului când un jucător este lovit puternic la cap. Că arbitrii mai aveau puţin şi încercau să ceară o nouă votare pentru Balonul de Aur din acest an avea să se vadă apoi aproape în fiecare meci. Lui Messi i s-au mai pus pe tavă câteva lovituri de la 11 metri brevetate pe la Piatra Neamţ (cu Croaţia şi Franţa fazele sunt mai mult decât interpretabile, discuţii pot apărea şi cu Olanda), contrazicându-se flagrant principiul că o lovitură de pedeapsă trebuie acordată după o infracţiune clară, i s-au iertat derapaje care ar fi trebuit să-i genereze cartonaşe galbene (cu Olanda trebuia să fie două, cu Franţa – unul), ori derapaje de comportament, în special cele de la finalul disputei cu olandezii.

Dar gafele de arbitraj din finală, toate într-o singură direcţie!, întrec orice imaginaţie. În afară de penalty-ul din care Messi a deschis scorul şi de cauţionarea lui de un avertisment, şirul erorilor arbitrului polonez îi pot face pe membrii celebrului „corp de balet” al Stelei de dinainte de ’89 să ceară drepturi de autor: validarea golului trei al argentinienilor într-un moment în care rezervele acestora erau pe teren, penalty neacordat Franţei, iertarea lui Otamendi de eliminare, stoparea unui contraatac trei contra doi în ultimul minut, prin nelăsarea unui avantaj la Coman, acordarea unui avertisment pentru simulare francezilor după un contact, nesancţionarea lovirii în cap a lui Rabiot etc. În România de dinainte de ’89 şi în România postdecembrită a lui Gheorghe Ştefan şi Jean Pădureanu, arbitrii le spuneau „victimelor” înainte de meci „Vedeţi că astăzi nu e ziua voastră”. În Qatar, polonezul a făcut-o abia în minutul 38, când a dat fault pentru Argentina după ce Messi l-a lovit pe Hernandez…

Din aceste considerente, chiar dacă nu mai amintim faptul că golul francezilor care a dus meciul în prelungiri a apărut după ce Messi, care are doar trei goluri din acţiune în şpate meciuri, a pierdut mingea uşor, uriaşul cor al celor care susţin că starul actual al planetei, idolul şeicilor, şefilor FIFA, votanţilor la Balonul de Aur (cel puţin două titluri au fost controversate), practicanţilor de esports etc. este GOAT e contrazis de mulţi.

Care amintesc de faptul că Pele este singurul om din lume cu trei titluri mondiale (imaginile care circulă pe internet cu vedeta braziliană sunt fabuloase) ori de cum a adus cel mai faultat jucător din istoria Mondialelor, Maradona, titlul Argentinei în 1986 şi cum era să semneze „dubla” patru ani mai târziu, dacă nemţii nu primeau un penalty de genul celui din care s-a deschis scorul duminică.

Pentru asta, Diego nu s-a plimbat pe teren, lăsând toată munca pe umerii altora, ci s-a implicat nebun în fiecare meci, reuşind în 1986 şi două goluri de autor, contra Angliei şi Belgiei, care ar trebui incluse în patrimoniul universal.

Astfel, pentru mulţi, Messi nu va putea fi niciodată deasupra „Regelui” Pele şi a capriciosului Maradona, chiar dacă cel care a făcut din Napoli, un fel de FC Argeş al nostru, campioana Italiei într-o perioadă în care Serie A era peste Liga Campionilor, a ars intens, mult prea repede.