
Nu putem găsi, oare, o persoană cultă, citită, isteaţă, cunoscătoare a două-trei limbi străine, căsătorit, cu copii, botezat în religia majorităţii, prezentabil, aşa cum se poate observa la mai toţi prezidenţiabilii americani?
Am povestit, în acest colţ de ziar, că arhitectura se naşte o dată cu omul vertical, cu axa implicită trupului a legăturii dintre pământ şi cer. Prin urmare, o dată cu negura vremurilor, omul nu a încetat să dea chip acestei axe, în case, palate, monumente, temple, oraşe, mai ales atunci când puterea politică s-a putut manifesta în comunităţi de fiinţe verticale mereu mai numeroase.
În istoria noastră, rostul ctitoriilor, în spaţiul cultural al comunităţilor, l-au înţeles voievozii, regii şi, chiar dacă într-o ierarhie răsturnată, comuniştii. Fiecare dintre aceste categorii au încercat, la vremea lor, să dea formă, reprezentativitate, expresivitate arhitecturii, pentru a susţine, a potenţa mândria individuală şi comunitară. Fiecare voievod, fiecare rege, partidul comunist au avut programe estetice ambiţioase în arta organizării spaţiului de viaţă, cu ţinta explicită de a rămâne în istorie.
Retrospectiv, se poate constata cu uşurinţă, că în lipsa acestui fel de aspiraţie nimic nu merge bine în societate. A nu face nimic reprezentativ pentru sufletul comunităţii înseamnă să destructurezi ideea de coeziune, să transformi derizoriul în criteriu de valoare. Ceea ce în România s-a şi întâmplat. Nu te mai regăseşti nici în trecut, nici în prezent, iar viitorul devine ceţos. Este cu adevăr uşor de recunoscut întrucât se vede cu ochiul liber. Societatea noastră este incapabilă să se dezvolte după reguli. O incapacitate vizibilă în toate domeniile vieţii social-economice. Trăim fără reguli şi asta ne costă. Nu discernem valorile. Aşa cum Nicolae şi Elena au ajuns şefii ţării cu patru clase primare, care pe vremea aceea se făceau cu seriozitate, mai abitir acum inculţii mişună la nivelul puterii de vârf în toate partidele politice.
Aşadar nu e de mirare că cei ce au ajuns să conducă dau greş, iar cei aşa-zis noi care vin să conducă vin din necunoscut. Te trezeşti pur şi simplu cu ei pe buletinul de vot, în timp ce-şi proclamă mesianismul, rolul de unici salvatori ai poporului.
O situaţie la fel de grozavă s-a întâmplat la sfârşitul domniei lui Cuza. Cele trei imperii vecine abia aşteptau defecţiuni politico-sociale pentru a desface unirea. Întrucât în cele două ţări româneşti erau cohorte de oase domneşti pretendente la tron, meteahnă genetică deoarece şi astăzi numărul candidaţilor autoîndreptăţiţi depăşeşte orice măsură, nişte oameni deştepţi au hotărât să caute personalitatea potrivită cu nevoile ţării. După destule eforturi au descoperit-o în persoana regelui Carol I. Accentuez aici ideea de a căuta personalitatea potrivită cu nevoile ţării.
Astăzi sunt două mari sfere de putere de care depinde soarta României, una a democraţiilor occidentale şi una zisă suveranistă, în realitate putinistă. În plus, nici un vecin, în afară de Marea Neagră, nu ne este prieten adevărat. Confruntarea dintre cele două mari sfere de putere şi-a găsit ecou, în ţara noastră la sfârşitul anului trecut, în confruntarea dintre o nălucă cu aere de sfânt şi o doamnă neajutorată. Încerc să gândesc cât pot de bine şi să spun, slavă Domnului, că acea confruntare a fost anulată!
Prin urmare decizia privind arhitectura statului e simplă, regândim un stat de tip ceauşist, în care toată averea statului, fabrici, uzine etc., erau ale poporului (cu toate acestea poporul era sărac, suferea de foame şi frig), ori încercăm să perfecţionăm sistemul democratic existent astfel încât excesele de putere, corupţia să fie anulate şi interesul cetăţeanului să primeze.
Este evident că, mişcat misterios din subteran, suveranismul putinist a câştigat mai mult teren decât avea nevoie pentru a produce dezordine. Dar este la fel de evident că proeuropenii au fost, în fapt, gestionari corupţi ai intereselor publice. Ideea de a veni cu un candidat unic, independent la preşedenţie, este generoasă, dar trebuie dusă până la capăt. Este foarte probabil ca la alegerile următoare să avem aceeaşi inflaţie de candidaţi nesemnificativi, atârnaţi politic de tot felul de interese reale, nevăzute. Nimic din felul în care este gestionată criza nu e dătător de speranţă. Ajungem iar în fundătura alegerii între incapabili bineîntreţinuţi şi figuri bine propulsate în spaţiul public din subteran.
De ce nu am face astăzi ce au făcut marii oameni politici ai românilor când au căutat în toată Europa un rege?
Desigur, preşedintele, conform Constituţiei, nu poate fi căutat decât în România. În loc să ne trezim cu candidaţi obosiţi, uzaţi politic sau cu surprize făcute de ruşi, n-ar fi mai bine să căutăm, la nivelul întregii societăţi, o persoană cu caracteristici prestabilite, aşa cum Bela Karolyi a găsit în România copii cu care a dominat gimnastica feminină mondială?
Nu putem găsi, oare, o persoană cultă, citită, isteaţă, cunoscătoare a două-trei limbi străine, căsătorit, cu copii, botezat în religia majorităţii, prezentabil, aşa cum se poate observa la mai toţi prezidenţiabilii americani?
O astfel de emulaţie sinceră, ţară orfană caută preşedinte salvator în care politicul, societatea civilă, românii în general pot fi implicaţi, ar fi, în clipa de faţă, singura soluţie prin care partidele perindate la guvernare în ultimii 35 de ani şi-ar spăla incompetenţele şi hoţiile.
Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului
Publicitate și alte recomandări video