
Odată cu pierderea neuronilor, drept consecință a îmbătrânirii creierului, are loc un proces straniu, am putea spune, de recuperare instantanee, prin care în locul informațiilor reale din prezent sunt procesate informații ce vin de undeva din trecut sau chiar din viitor…
*
O veste mai mult bună decât rea, depinde din ce unghi o abordezi, vine din parte editurii olandeze Veen Bosch & Keuning, al cărei anunț legat de utilizare a Inteligenței Artificiale (IA) pentru traducerea unor cărți de ficțiune a stârnit un val neobișnuit de proteste atât în rândul autorilor, cât și al traducătorilor.
Traducătorii, probabil, sunt îngrijorați că li se ia pâinea de gură, dar nu înțeleg de ce ar fi îngrijorați și autorii. Faptul că IA va traduce cărți de ficțiune, adică romane, povestiri, eseuri, memorialistică, poate și cărți de poezie, de ce nu?, constituie pentru ei un mare avantaj. În curând, prin intermediul programelor uzitate de IA, dacă nu vor apărea piedici de natură birocratică, orice autor va putea fi tradus măcar în limbi de mare circulație, dacă nu în toate limbile vorbite pe pământ, fapt care ar trebui, deopotrivă, să ne bucure, dar să ne și îngrijoreze, în sensul că se vor traduce un număr atât de mare de cărți, încât nimeni nu le va mai citi.
Dar înainte de a ne îngrijora și de a pune răul în balanță, haideți să analizăm o parte din oportunitățile de care putem beneficia de pe urma IA.
Și ca să înțelegem mai bine, vom avea în vedere literatura română și traducerile de care beneficiază aceasta în prezent.
Mai întâi și întâi trebuie să spunem că la ora actuală numărul traducătorilor din limba română în principalele limbi de circulație e limitat. În engleză sunt câțiva, aproape că-i putem număra pe degete, în franceză alți câțiva, îi putem număra și pe ei pe degete, în germană, italiană și spaniolă, alți câțiva, tot foarte puțini. Mai sunt și traducători în suedeză, norvegiană, finlandeză, sârbă, cehă, slovacă, maghiară, rusă, ucraineană, turcă etc., etc. – pe care îi putem considera păsări rare, ce poposesc din când în când și pe meleagurile noastre, pentru a-și lua zborul înapoi ducând în cioc câte o carte nouă legată în panglicuțe colorate.
Se înțelege de la sine că munca unui traducător e migăloasă, și nu întotdeauna foarte bine răsplătită. Câte cărți poate perverti într-o altă limbă un traducător pe parcursul unui an de zile? Una, două?
Depinde de cărți. Sunt cărți la care un traductor trudește ani de zile. Ei bine, ce poate un traducător, să zicem, face într-un an de zile, IA poate face în câteva ore sau în câteva zile.
Desigur, IA nu a ajuns încă la performanțe în materie de stil, dar eu sunt sigur că va ajunge. Poate că traducerile sale trebuie stilizate. Nici o problemă. Acest lucru îl pot face traducătorii sau literații sau profesorii de literatură care au un simț al limbii foarte dezvoltat. În curând însă nu va fi nevoie de nici un fel de stilizări, IA va face singură toate stilizările necesare. Ba, dimpotrivă, va putea ajuta și traducătorii, și autorii în munca lor manufacturieră, sporindu-le productivitatea.
În literatura română se petrece la ora actuală un fapt destul de ciudat. Aproape unic în istorie. Azi, majoritatea traducătorilor – există și excepțiile de rigoare – traduc dintr-un singur autor: Mircea Cărtărescu. (Desigur, nu traduc chiar întâmplător. Sunt stimulați s-o facă.) Și cum Mircea Cărtărescu e un scriitor prolific, scrie din doi în doi ani câte un roman fluviu de 700, 800, 1000 sau chiar 1500 de pagini, traducătorii sunt arondați la traducerea cărților sale. Pur și simplu birourile lor sunt invadate de opera lui Mircea Cărtărescu, care, pentru a lua Nobilul, visat de toată națiunea, trebuie tradus cât mai urgent. Pentru literatura română, premiul Nobel a devenit o obsesie. O problemă de viață și de moarte. Miza a picat pe un singur autor: Mircea Cărtărescu, pe care cei care au fost însărcinați să rezolve problema, îl chinuie ca pe hoții de cai. Bineînțeles că în această ecuație au intrat și traducătorii, care trec și ei prin chinuri groaznice, dar nu se dau bătuți. Doar călugării în evul mediu mai erau chinuiți la fel când, pentru a-și face treaba cât mai bine, se legau în lanțuri de pupitrul pe care erau așezate cărțile pe care le copiau, împodobindu-le cu înflorituri rare.
Sărmanul Mircea, cât trebuie să trudească pentru a nu ieși din cursă. Și nu numai el, ci și traducătorii.
În fine, într-un astfel de ritm de muncă, din ce în ce mai asiduu, autorii români nu au șansă nici să fie citiți de traducători, apoi să mai fie și traduși.
Desigur, se produce aici un dezechilibru. Un dezechilibru profund.
Dar cine e de vină că s-a ajuns la această stare de lucruri pe cât de dramatică, pe atât de hilară în literatura română?
Mircea Cărtărescu?
În nici un caz.
El scrie și dacă alții îl traduc și alții îi finanțează traducerile și se ocupă și de promovare nu e treaba lui. El își îndeplinește cu prisosință datoria de scriitor.
Toată vina o poartă lentoarea cu care lucrează creierul uman.
Toate aceste neajunsuri pot fi remediate. Și, tind să cred, că ele vor fi remediate în curând. Prin intrarea pe fir a IA vor fi traduși atâția autorii, încât piața va fi invadată de cărțile lor. Cine-i va citi, asta-i o altă problemă.
Să nu ne deprimăm: se va găsi rezolvarea și aici.
IA va crea programe și instrumente de care are nevoie mintea umană pentru a citi o carte mult mai rapid decât în prezent. În câteva minute sau secunde.
Se va pune și problema dorinței de a înțelege și de a citi. Totul se va rezolva și la acest capitol pe bază de cipuri sau pilule. Îți implantezi un cip sau iei o pilulă și îți recapeți pofta de citit.
Prin urmare: viitorul nu e chiar atât de negru pe cât pare, ba, dacă stăm să-l privim așa, mai dintr-o parte, e chiar roz.
O veste și mai bună a venit acum din partea cercetătorilor de la Universitatea din Pittsburgh, din SUA, care, făcând investigații în domeniu receptării literaturii, au tras concluzia că poeziile scrise cu ajutorul inteligenței artificiale sunt mai bine cotate de către cititori decât cele scrise de autori din diferite epoci.
În acest sens, cercetătorii de la Pittsburgh le-au prezentat subiecților, adică potențialilor cititori, poezii scrise de zece poeţi celebri de limbă engleză din diferite epoci și curente, începând cu Geoffrey Chaucer, William Shakespeare, Samuel Butler, Lord Byron și terminând cu Walt Whitman, Emily Dickinson, TS Eliot, Allen Ginsberg, Sylvia Plath şi Dorothea Lasky, în paralel cu poeziile generate în stilul acestor poeţi de către ChatGPT. Concluzia la care au ajuns specialiștii a fost una cât se poate de șocantă: poemele generate de IA au fost cotate mult mai bine de către grupul de cititori decât cele scrise de cei zece autori aleși pe sprânceană. Păi dacă ChatGPT scrie mai bine decât Shakespeare, Walt Whitman și TS Eliot, cum să nu apelezi la IA pentru a ajunge la performanțe la care mintea umană nu are acces?
Oare cum ar fi fost cotați Eminescu, Blaga, Bacovia, Arghezi, Barbu, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Emil Brumaru, Mihai Ursachi, Virgil Mazilescu etc., etc.?
L-am întrebat și pe prietenul meu, poetul Liviu Ioan Stoiciu ce părere are despre această chestiune și Lis mi-a spus că el exploatează partea irațională a ființei umane, prin urmare, poezia lui nu are cum să fie afectată de ChatGPT. I-am spus că în curând IA va aborda și iraționalul, la un mod rațional sau irațional, în funcție de gustul publicului.
Oare într-un viitor destul de apropiat premiul Nobel pentru literatură va fi atribuit unui ChatGPT?
Chiar și premiile FILIT pentru traduceri vor fi acordate tot ChatGPT-ului.
Da, într-adevăr, pentru traducători și scriitori, ca și pentru noi toți, viitorul sună îngrijorător de bine.
*
Odată cu pierderea neuronilor, drept consecință a îmbătrânirii creierului, are loc un proces straniu, am putea spune, de recuperare instantanee, prin care în locul informațiilor reale din prezent sunt procesate informații ce vin de undeva din trecut sau chiar din viitor, atât din trecutul și viitorul individual, cât și din trecutul și viitorul ancestral al speciei căreia îi aparții ca organism, precum și a altor specii, alcătuind tot felul de vertijuri ce seamănă cu niște halucinații. În astfel de momente, vezi perindându-se în fața ochilor tăi figuri și umbre, care, coborând dintr-un depozitar ancestral, pe jumătate conștient, pe jumătate inconștient, încep să înlocuiască realitatea înconjurătoare accesată prin intermediul simțurilor, funcționând după o logică specifică hazardului. Impactul acestor figuri e atât de puternic, încât schimbă nu numai modul nostru de percepție al realității, ci și legile ei, inclusiv gravitația. În acest sens, devine foarte interesant să observi modul în care un bătrân ajuns la o vârstă senilă începe să stea de vorbă cu umbrele de dincolo ce apar din trecutul său. Ele sunt atât de vii, atât de reale, încât înlocuiesc prietenii, rudele și cunoștințele ce au dispărut din viața lui.
Apar, desigur, și alte umbre, necunoscute, ce n-au trecut încă de pragul existenței. Desigur, comportamentul lor, după judecata și logica noastră, e unul bizar, dar după percepția și judecata celui care trăiește cufundat în această realitate deformată e unul cât se poate de normal.
Un vechi prieten mi-a relatat, de pildă, o scenă legată mama lui, o femeie ajunsă la vârsta 94 de ani, care intrând într-o seară la bucătărie, și-a suflecat capotul dezvelindu-și coapsele și strigând în gură mare că s-au spart conductele și apa țâșnește din tavan, din podea și din pereți, așa că ar fi bine să deschidă ferestrele și ușile, ca puhoiul de apă să se reverse în stradă.
– Ei, bine, mi-a spus el, mi-am dat seama că halucinația de care era cuprinsă mama mea se datora senilității. Drept care, am căutat s-o liniștesc, am deschis eu ferestrele și ușile și luând mătura în mână, m-am prefăcut că dau apa afară din casă. Totodată am închis și robinetul general și asta fiindcă așa m-a sfătuit mama. Totul a durat o jumătate oră. După care, încetul cu încetul bătrâna s-a liniștit și s-a dus la culcare, în timp ce eu mi-am turnat un pahar de vin și, sorbindu-l pe îndelete, m-am gândit la cele întâmplate și la felul cum se degradează trupul tău după o anumită vârstă. Dar asta nu a fost tot…
– Ce s-a mai întâmplat? l-am întrebat.
– Abia aici începe bizareria. S-a întâmplat ceva incredibil. Peste două zile s-au spart ca din senin niște țevi și niște racorduri și am avut inundație. Noroc că am fost acasă, altfel inundam tot blocul.
– Da, ciudată întâmplare, am zis.
– Mi-am adus atunci aminte de halucinația bătrânei mele mame. Să fi avut o premoniție? Poate că prin intermediul neuronilor ce i-au dispărut din creier evaporându-se într-o altă existență, pierzând o parte din simțul realității, ea și-a dezvoltat un alt simț, cel al percepției evenimentelor ce se coagulează în viitor. Acum când o aud vorbind cu morții, îmi dau seama că ei sunt prezenți nu numai în mintea ei, ci și în locuința noastră. Eu nu-i văd, dar ea îi vede, îi poate pipăi, după cum și ei o văd și o pipăie, și, poate, mă văd, și mă pipăie și pe mine, făcând să mă cutremur și să simt frigul venit din țara umbrelor.
Nichita Danilov este scriitor și publicist
Publicitate și alte recomandări video