Artă științifică sau știință artistică

Fotbalul de acum este același sport ca acela de acum jumătate de secol. Schimbările de regulament, încremenite multă vreme după exact 100 de ani, vreme în care s-a schimbat regula ofsaidului, își fac apariția, dar nu sunt de natură să schimbe radical natura acestui joc cu balonul rotund, iar apariția tehnologiei VAR sprijină dezvoltarea fenomenului și reușește să ridice o parte de presiune total nemeritată de pe umerii acestor controversate, dar indispensabile personaje numite arbitri. Schimbările în jocul propriu-zis sunt ceva mai dificil de analizat, iar reperul de „acum jumătate de secol” este reprezentat de un numitor comun, numit Internazionale Milano.

De fapt, sunt exact 60 de ani de când echipa lombardă pregătită de „magul” Helenio Herrera făcea instrucție cu restul cluburilor europene, în frunte cu sclipitoarea Real Madrid. Fără un palmares ca al Realului sau Barcelonei, Inter a scris în cartea de istorie fotbalistică, mai mult și apăsat. Pentru cei care nu au trăit acele vremuri, sistemul ultradefensiv numit „catenaccio”, a condus Interul la o dominație cvasi totală vreme de exact trei ani. Fără a intra în savantlâcuri, se poate afirma că sistemul a fost ultraeficient, dar pe timp redus. Ceea ce a construit „Magul” cu migală s-a prăbușit în numai trei săptămâni, vreme în care Inter a pierdut și campionatul, și Cupa Italiei, și finala Cupei Campionilor Europeni, cu Celtic Glasgow. Motivul principal al acestei căderi de pe piscuri a fost uzura fizică a jucătorilor într-un ambient în care efortul cvasipermanent a apărării și liniei mediane erau condiție sine qua non. Don Helenio și-a luat jucăriile (a se citi piesele cheie ale sistemului) și a plecat la Roma unde a sperat să transbordeze lăcățelul său („catenaccio” în limba italiană), dar în zadar. Gloria fostului portar de la Roubaix (coleg cu gloria rapidistică antebelică Ionică Bogdan) a durat exact trei ani. Ceea ce nu înseamnă că Helenio Herrera n-a fost una dintre cele mai importante figuri din istoria fotbalului. Stricto sensu, catenaccio nu s-a mai jucat niciodată de atunci. După cum scria marele gazetar Ioan Chirilă, sistemul lui Herrera a reprezentat antiteza fotbalului, „teza” fiind gloriosul Real Madrid. Dacă la Real era esențial să marchezi un gol mai mult decât adversarul, la Inter cuvântul de ordine era să primești un gol mai puțin. În opinia „unchiului Vania”, teza și antiteza au generat „sinteza”, reprezentată de fotbalul total tip Ajax Amsterdam (echipă construită de Rinus Michels și perfecționată de Piști Kovacs al nostru!). Pe parcursul trecerii anilor, sinteze au apărut în mai multe variante, dar cert este că tactica numită „catenaccio” și-a lăsat amprenta nu numai pe fotbalul italian. Într-o altă dispută teoretică „fotbal ca știință vs. artă”, spectacolul s-a reabilitat întrucâtva, dar fotbalul pragmatic și-a arătat colții uneori destul de des dinspre încruntata Italie.

Nici chiar în vremurile actuale, când antrenorii schimbă tacticile (imuabile pe vremurile lui Herrera sau Michels) de la meci la meci, fotbalul defensiv sau reactiv mai apare pe la răstimpuri, deși acum creșterea impactului financiar din 1997 („anul Bossman”) încoace părea să reinstaureze fotbalul-șampanie. Fotbalul are nevoie de investitori, investitorii au nevoie de reclamă, reclamele au nevoie de audiențe, iar audiențele cer în primul rând spectacol și apoi vedete. Astfel au apărut galactici la Real Madrid sau extratereștri la Barcelona, care au umplut mai puțin panopliile și mai mult conturile investitorilor. Și antrenorii au scăzut în importanță, pentru că sponsorii bat cu pumnul în masă – să joace toate vedetele atât de costisitoare. Fotbalul pragmatic s-a transpus mai mult spre naționalele mai puțin aristocratice. În peisajul stelar pe care îl trăim a apărut din nou Inter, în 2010 cu o construcție diabolică realizată de José Mourinho. Inter care a învins eclatanta Barcelona cu un joc amintind cel mai mult de străvechiul catenaccio și s-a încununat în finala cu Bayern a Ligii Campionilor. Nici Mourinho, antrenor foarte apreciat și înainte, n-a mai fost de atunci „The Special One”, iar antiteza ieșită de după colț s-a ascuns la loc, speriată de replica fotbalului spectacular-bancar.

Finala Ligii Campionilor din acest an se va disputa între Inter Milano și Paris St. Germain. Un Inter deloc izomorf cu echipa lui Herrera și puțin similar cu cea a lui Mourinho. Dar un Inter extrem de bine organizat în defensivă de către Simone Inzaghi. Finalista PSG a mers până nu de mult pe paradigma „colecției de vedete”, probabil indusă de finanțatorul oriental, dar acum nu mai este echipa lui Neymar, Mbappé și un timp a lui Messi. Are niște pui de diavol care pot aduce și spectacol, și bani și, în plus, au un antrenor care combină arta elevilor cu știința sa, Luis Enrique. Nici Barcelona, marea și poate pe nedrept învinsa semifinalistă, nu mai e trupa extraterestră de deunăzi. Mai întâi Xavi a pus pe orbită tinerii de supertalent, apoi a venit Hansi Flick, care cu proverbialul „cap de neamț” a îmbinat piesele și a scos o echipă care va avea multe de arătat în viitor.

Disputa „știință vs. artă” în fotbal pare a fi caducă. Mai degrabă putem vorbi, în glumă, de artă științifică sau știință artistică. Mai adăugați doza aceea de imprevizibil care a făcut din fotbal monarh absolut între sporturi și avem tabloul. Cine ar fi anticipat o finală Inter-PSG în Liga Campionilor 2025?

Publicitate și alte recomandări video