Şi cum şcoala profesională ajunsese să intre în folclorul urban cam pe uşa din dos şi cam mototolită, mai-marii şcolii s-au gândit ei să reînvie o instituţie care existase odată în învăţământul nostru: Şcoala de arte şi meserii. Suna altfel, oricum…, era altceva decât o profesională, iar mulţi elevi şi părinţi se gândeau, probabil, că la aceste şcoli, apărute cam peste noapte, se vor studia şi niscaiva elemente de pictură, sculptură etc., oricum era altceva! A fost un exerciţiu de marketing înşelător şi total ineficient, deoarece, oricum ai da-o, nu avea ce căuta în mileniul III o şcoală cu o denumire atât de vetustă. De fapt, ceea ce nu ştiau mulţi dintre cei care păşeau într-o astfel de şcoală era că aceasta nu avea nimic în comun cu arta ca activitate ce transmite stări emoţionale complexe. Eşecul a fost total şi răsunător, lumea încă mai vorbind şi acum de experimentul total nereuşit cu SAM-urile.

La Iaşi, prima Şcoală de Arte şi Meserii a fost înfiinţată la 1840, de către domnitorul Mihail Sturdza, la iniţiativa lui Gheorghe Asachi. Şcoala se numea Institut de Arte şi Meşteşuguri şi avea clase de lăcătuşerie, rotărie, fierărie, stolerie (tâmplărie, dulgherie), săidăcărie (harnaşamente) şi strungărie, directorul şcolii fiind inginerul ceh Karol Mihailiuk de Hodocin, din Transilvania. Au existat şi instituţii de învăţământ superior cu nume asemănătoare, precum École centrale des arts et manufactures de la Paris, fondată în 1829, şcoală urmată de inginerul Theodor Dragu, cel care va proiecta Atelierele CFR Frumoasa/ Nicolina la sfârşitul sec. XX.

Sintagma …arte şi meserii se referea la arte ca îndemânări care sunt apoi certificate prin meserii, adică nişte preocupări care presupun, de regulă, manuabilitate. Astfel, capacitatea omului de a exersa diverse preocupări care modificau obiectele şi lumea în general, era denumită ca artă, existând, de exemplu, arta frânghierului, arta fierarului, arta pietrarului etc. De exemplu, atunci când se vorbeşte de şosele montane, se spune că acestea cuprind şi lucrări de artă (poduri, viaducte, tuneluri, podeţe, taluzuri stâncoase, copertine etc.).

Totul pleacă din Grecia antică, de la cuvântul tekhne, sau techne, derivat din termenul technê, care înseamnă artă, meşteşuguri, tehnică sau îndemânare. Atunci când se vorbeşte de technê în general, se vorbeşte de practică, sau cunoştinţe practice, în opoziţie cu epistêmê, care înseamnă teorie pură. Au fost diverse dispute legate de cunoştinţele practice şi cele teoretice, astfel încât aforismul englez, „domnii nu lucrează cu mâinile”, se spune că îşi are originea în Grecia antică în relaţie cu viziunea lor cinică asupra artelor. Datorită acestui punct de vedere, technê a fost potrivit doar pentru clasa de jos, în timp ce clasa superioară a practicat artele liberale ale bărbaţilor „liberi” (Kenneth Dorter). Aceste dispute filosofice au continuat vreme de sute de ani. În prezent, zicerea din 1597 a lui Francis Bacon, „knowledge is power” („ipsa scientia potestas est”) este foarte des pomenită. Cu alte cuvinte, dobândirea cunoaşterii, că este teoretică sau practică, fundamentală sau aplicativă etc., reprezintă condiţia esenţială a progresului (nu demult, a fost o vreme în care toate strategiile de dezvoltare europene şi naţionale, toate direcţiile de cercetare, toate politicile publice etc. conţineau în exces formularea …societate bazată pe cunoaştere, până când această expresie a fost golită de conţinut şi acum este aproape uitată).

Astăzi, convingerile englezeşti conform cărora domnii nu lucrează cu mâinile nu sunt chiar de actualitate. Există, în creaţia tehnică, diverse teorii în baza cărora inventatorii creează cu mintea, cu inima sau cu mâinile (profesorul Vitalie Belousov spunea că, în cazul invenţiilor din domeniul ciclismului, se inventează chiar şi cu picioarele!). Există profesii de mare complexitate intelectuală la care îndemânarea, manuabilitatea au un rol foarte important. Chirurgii, neurochirurgii, aviatorii, cosmonauţii etc. nu pot avea două mâini stângi.

Şi mai este o categorie de intelectuali care îmbină cunoaşterea fundamentală, înaltă, cu cea practică, aplicativă: artiştii. Eram odată la vernisajul unei mari pictoriţie din Iaşi şi eram contrariat de multitudinea de tehnici de lucru pe care le bănuiam a fi utilizate la realizarea unor tablouri foarte spectaculoase. Am întrebat atunci pe o doamnă, mult mai calificată decât mine în domeniu, care participa şi ea la vernisaj, asupra tehnicilor ale căror rezultate le vedeam cu toţii. Mi-a dat dreptate, şi, pentru a mă convinge de tehnicile picturale extrem de complexe pe care le folosea artista cu pricina, mi-a spus atât: priviţi-i mâinile!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin, cadru didactic şi prorector responsabil cu activitatea didactică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi