Atacurile împotriva Iranului – obiective politice maximale (I)

Textul de față a fost încheiat la scurt timp după conferința de presă a secretarului american de Război, Pete Hegseth, și a șefului Statelor Majore Reunite, generalul Dan Caine, prima întrevedere coerentă a unor membri de vârf ai Administrației Trump cu presa americană și internațională – facem abstracție de postările și cele câteva interviuri acordate de președinte. Cum el va intra în atenția cititorilor ceva mai târziu, ar putea apărea elemente noi, cu precădere în ceea ce privește evoluțiile militare. Însă autorul acestor rânduri nu se consideră competent să analizeze aspectele militare – acestea ar trebui să fie discutate de specialiști. Din punct de vedere politic, pe de altă parte, se pot face câteva considerații asupra celor aproape trei zile de ofensivă americano-israeliană și ripostă iraniană.

Prima întrebare vizează așa-numitul endgame – ce tablou referitor la deznodământ își construiește administrația Trump. Despre regimul iranian știm deja că vede în acest război unul de supraviețuire și că, din această cauză, nu mai este deloc preocupat de viitorul Iranului ca actor regional, în cazul (previzibil) al înfrângerii. Despre guvernul israelian știm că este interesat aproape exclusiv de distrugerea capacității militare iraniene, nefiind dornic (probabil, nici capabil) să contribuie în vreun fel la eventuale modificări politice la vârf. Dar întrebarea referitoare la SUA este relevantă, pentru că totul începe să fie „încadrat” tot mai mult într-un discurs despre schimbarea de regim. Președintele Donald Trump a fost uneori ambiguu, dar secretarul Apărării a exprimat clar obiectivul politic – înlăturarea regimului mullahilor. Să fie oare doar un artificiu discursiv și să constatăm, după câteva zile sau săptămâni, că Washingtonul acceptă un eventual regim „succesor” care ar abandona programul nuclear și cel al rachetelor cu rază lungă de acțiune?

Greu de crezut. Lucrurile par să evolueze către asumarea obiectivului maximal. Energia recentelor proteste nu s-a epuizat și ar fi de presupus că ele vor reizbucni după ce opinia publică va vedea că loviturile încep să țintească – după terminarea programului de distrugere a infrastructurii – acele forțe devenite sinonime cu represiunea, în primul rând Gărzile Revoluționare. Oportunist, președintele Trump speră ca situația internă din Iran să-i ofere ceea ce ar fi prea scump de dobândit prin ofensivă militară. Pentru că orice ar spune secretarul de Război, trimiterea de trupe terestre ar fi ultimul lucru la care s-ar gândi administrația Trump, într-un an electoral. Ca șef al respectivului departament, el nu putea exclude această eventualitate din răspunsul la întrebarea din conferința de presă, pentru că ar fi anormal să afirmi că îți autolimitezi mijloacele de acțiune, dar ideea este atât de periculoasă încât mai degrabă ne putem închipui o campanie aeriană prelungită mult peste pragul eficienței decât o desfășurare de forțe terestre.

În condițiile în care opoziția democrată din Congres se concentrează asupra procedurii de adoptare a deciziei de a lovi (din nou) Iranul, președintele Trump are nevoie de cât mai multă unitate în propria tabără, ceea ce reprezintă un obiectiv greu de atins. Mișcarea MAGA este divizată și va trebui readusă la un numitor comun cât de repede posibil, ceea ce ar presupune declararea victoriei și contracararea criticilor ce vorbesc de „războiul pentru totdeauna”. Arareori se întâmplă însă ca un regim să fie antipatizat de propria populație mai mult decât însăși puterea externă agresoare. Tentația remodelării de la distanță, odată pentru totdeauna, a întregii regiuni va fi greu de ținut sub control, dacă într-adevăr președintele Trump se gândește la mai mult decât dezarmarea mullahilor.

În fine, poate că merită amintită discuția intens purtată în SUA anul trecut, în contextul precedentei runde de bombardamente americane în Iran, efectuată în sprijinul Israelului. Atunci s-a spus că domnul Trump și-a însușit practic agenda premierului israelian Beniamin Netahyahu, prietenul și camaradul său. Acum, însă, asistăm la un efort mixt ce pare inspirat de americani: ei au fost cei care, în ultimă instanță, au avizat strategia de lichidare a leadershipului iranian, grăbind escaladarea și, foarte probabil, provocând ripostele Teheranului împotriva statelor arabe din Golf ce găzduiesc baze americane. Din nou, este o intuiție ce ar sprijini ideea că Washingtonul are, de această dată, obiective maximale.

Lucian Dîrdală este politolog și realizator TV

Publicitate și alte recomandări video