Atacurile împotriva Iranului – obiective politice maximale (II)

Am trecut de pragul de zece zile de la începutul loviturilor americano-israeliene și situația nu pare să se fi schimbat prea mult în privința definirii obiectivelor războiului și a modalităților de a-l încheia. Este clar că au fost și vor mai fi provocate distrugeri serioase infrastructurii militare, economice și politice iraniene, dar și că se înrăutățește tot mai mult bilanțul victimelor civile. Moartea elevelor din Minab va rămâne pentru totdeauna o pată pe blazonul armatei americane, indiferent de explicațiile pe care le vor da, în viitor, cei responsabili de efectuarea loviturii. Dar vom asista, în timp, dacă elita conducătoare de la Teheran se va reface după șocurile inițiale, și la vechea tactică a instrumentării propagandistice a dramelor populației civile. Iar campania centrată pe bombe și rachete le va oferi, din păcate, și alte ocazii de a o face.

Desemnarea fiului lui Ali Khamenei în funcția de lider suprem exprimă dorința ierarhiei politico-religioase de a rezista. Nu va fi nicio capitulare necondiționată în actualele condiții, chiar dacă președintele Trump și anturajul său au început să vehiculeze această variantă. Nu vor exista, pe termen scurt, nici deschideri către dialog. Informațiile despre anumite propuneri neoficiale venite dinspre Teheran, dacă au fost reale, sunt acum depășite: elita iraniană se reconfigurează în jurul lui Mojtaba Khamenei, inițiativele venite pe fondul confuziei și al șocului primelor zile de război nu se vor putea repeta. Probabil că puternicul corp al Gardienilor Revoluției este astăzi, chiar mai mult decât în trecut, favorabil rezistenței, chiar dacă va continua să fie o țintă predilectă a atacurilor americano-israeliene. Și acesta este nucleul de putere dură pe care își bazează Khamenei-fiul autoritatea.

La Teheran se speră, probabil, că opinia publică americană și mediile de business afectate de criza petrolului vor pune presiune pe Donald Trump să încheie ofensiva înainte ca infrastructura regimului iranian să fie total compromisă. Fiul liderului spiritual defunct s-ar compromite grav în ochii susținătorilor săi dacă ar face concesii în chestiunea nucleară sau în aceea a rachetelor cu rază medie de acțiune: acestea au fost proiecte patronate de însuși tatăl său. Cât despre președintele republicii islamice, Masoud Pezeshkian, s-ar putea ca autoritatea lui, atâta câtă există, să înregistreze un declin rapid după ce a emis acele scuze „în afara liniei oficiale” către statele arabe țintite de rachetele sau dronele iraniene. Și cum vidul de putere și influență nu poate dura multă vreme, vom vedea cum se configurează raporturile în rândul conducerii iraniene în primele zile ale erei noului lider spiritual.

În ceea ce-l privește, președintele american Donald Trump continuă să alterneze între ieșiri convenționale și excursii în țara fanteziei. Comparația cu Venezuela și, în prelungirea ei, nemulțumirea față de alegerea lui Khamenei-fiul nu pot fi numite altfel. S-ar putea să fie un joc pe care îl practică, ținându-și interlocutorii în ceață cu privire la următoarele mișcări. Dar, dacă privim calitatea intrinsecă a performanței unui Marco Rubio sau Pete Hegseth, nu pare exagerat să ne închipuim că nici măcar aceștia nu știu ce are președintele de gând săptămâna viitoare. Explicația secretarului de stat Rubio cu privire la nevoia ca SUA să atace din cauză că Israelul oricum ar fi făcut-o este una dintre cele mai nocive pentru administrație, în disputa internă cu democrații, și doar totala lipsă de luciditate a acestora – sau poate că e un soi de reflex atunci când e vorba de Donald Trump – face ca pe plan intern președintele să nu aibă parte de o viață și mai grea. Cât despre nemulțumirile din tabăra MAGA, președintele nu are prea multe motive să se teamă: în noiembrie, la legislative, cârtitorii nu vor avea altă soluție decât pe aceea de a intra în dispozitiv.

Așadar, nu știm nici până acum dacă America s-ar mulțumi cu un Iran slăbit și lipsit de capacitățile în domeniul nuclear sau în cel al construcției de rachete, dacă va încerca să producă o schimbare de regim sau dacă, într-o zi, va declara pur și simplu că scopurile atacului au fost atinse și îi va pune capăt, cu sau fără acceptul prietenului său Beniamin Netanyahu. Fără a intra în considerații de natură militară, este greu de crezut că avioanele și rachetele pot duce Iranul la o „capitulare necondiționată”, eventual urmată de o schimbare de regim. Tocmai de aceea ar fi interesant care sunt – dacă sunt – cărțile pe care administrația Trump le ține la piept, bucurându-se din tot sufletul de necazurile pe care le provoacă (încă) partenerilor europeni.

Lucian Dîrdală este politolog și realizator TV

Publicitate și alte recomandări video