Primul sprijin important al creaţiei sale ar fi putut rămâne fundaţia unei clădiri  muzicale-tip, fără elemente originale. Franck a studiat mai întâi riguros formele de scriitură aduse în vecinătatea perfecţiunii de clasici, mai ales de Bach - modelul său ca organist şi inventator de muzică. În plin secol al XIX-lea, în lumina  promiţătoare de înnoiri a romantismului, Franck a păstrat pentru unele dintre lucrările sale titluri „din vechime”: Preludiu, coral şi fugă; Preludiu, arie şi final (pentru pian); Preludiu, fugă şi variaţiune, Trei corale; Fantezie (pentru orgă); Trei motete (pentru soprană, cor şi orgă); Missa solemnă (pentru bas şi orgă); Oratoriul „Beatitudinile” (pentru solişti, cor şi orchestră) etc. Tot de la înaintaşul venerat Johann Sebastian Bach - Franck a preluat tehnica dezvoltării temei melodice supusă invenţiei prodigioase, înfăptuită sonor precum galeria cu viţă sălbatică ale cărei ramuri se multiplică baroc, dar nu acoperă niciodată motivul originar. De aceea, opus-urile lui César Frank nu se percep doar cu plăcerea hedonistă a urechii, rezonează climatului emoţional, dar oferă ascultătorului deliciile urmăririi din aproape în aproape a înălţării construcţiei muzicii.

La fel ca Mozart şi Beethoven, Franck a avut parte în copilărie de un tată grijuliu cu dezvoltarea fiului, enfant prodige admirat de publicul belgian şi german, de împăratul Leopold I. Un tată-impresar abil să plaseze compoziţiile timpurii în atenţia editorilor şi a organizatorilor de concerte. Ca întotdeauna, ca peste tot, talentul, perspectivele mult prea vizibile au avut şi pentru Franck efecte negative: îl ştim pe Luigi Cherubini ca autor de opere şi muzică sacră, admirat de Beethoven, dar nu putem să nu-l ştim că a fost mult prea subiectiv, refuzând tânărului belgian admiterea în Conservatorul din Paris pentru că nu era naturalizat francez, iar germanul Jacques Offenbach a fost admis fără rezerve. Franck a mai avut parte de împotriviri şi nedreptăţi, dar autorii lor au rămas doar în dicţionarele şi monografiile generoase cu detaliile de culise ale vieţii marilor creatori. Astăzi este important să ştim, printre altele, că Franz Liszt l-a admirat pe pianistul şi organistul César Franck, oferindu-i ajutorul spre a susţine recitaluri, în ciuda rezervelor unor compozitori totuşi reţinuţi de istoria muzicii (cum este Meyerbeer).

Ruptura cu tatăl tiran nu a putut fi evitată. Decât să compună „pe bandă rulantă” lucrări previzibil acceptabile, decât să apară neîncetat în concerte şi recitaluri, totul spre asigurarea condiţiei financiare lipsită de griji, Franck a preferat posturile de organist, anii cei mai mulţi rezervându-i instrumentului din biserica pariziană Saint Clotilde (1858-1890). Iar vocaţia de profesor la Conservatorul din Paris, pe lângă îmbunătăţirea vieţii materiale, i-a adus preţuirea studenţilor la clasa de compoziţie. Informaţii suplimentare despre viaţa şi activitatea profesională ale lui César Franck sunt uşor de găsit. Importantă mi se pare sublinierea altor calităţi ce argumentează revenirea periodică a lucrărilor sale în lista noastră de audiţie.

Două sunt opus-urile des programate peste tot în lume: Sonata pentru vioară şi pian (1886) şi Simfonia în re minor (1889). Explicaţia este simplă: majoritatea instituţiilor organizatoare de concerte şi recitaluri le solicită. Dar tot atât de interesante, de frumoase, de spectaculoase rămân Cvintetul în fa minor pentru pian şi instrumente cu coarde (1880), Preludiu, coral şi fugă (1884), Variaţiunile simfonice (1885), Cvartetul de coarde în re major (1890). Influenţa combinată a tradiţiei componistice germane şi franceze este firească datorită zonei geografice de confluenţă în care autorul s-a născut şi a trăit, argumentul cel mai puternic luminând modelele greu de ocolit ale compozitorilor geniali Mozart, Bach, Beethoven. Improvizaţia spontană ca organist, omonima ei scrisă ca autor de muzică, variaţiunea, „coloana vertebrală” evidentă în apariţiile ciclice ale temelor şi motivelor melodice, recognoscibile în comentariul dezvoltator asigurând coerenţa întregului complex muzical, patosul romantic expresiv, dar nu excesiv, ce poate fi relaţionat uneori cu melodia infinită a lui Wagner, tehnica acrobatică (à la Chopin sau Liszt) din multe pasaje instrumentale, în special ale pianului (Variaţiunile simfonice) păstrează opus-urile lui César Franck în spaţiul mereu dorit, nu întotdeauna accesibil, al plăcerii, revelaţiei spirituale, spectacolului muzical. Spaţiu accesibil interpreţilor pe măsura păstrării acestor partituri în repertoriul permanent, ceea ce permite rodarea, înţelegerea şi interpretarea lor cât mai aproape de înţelesul, de spiritul originar.

Sunt calităţi admirabil puse în lumină de pianista Alexandra Dăriescu vineri 4 decembrie, când a oferit publicului ieşean împreună cu orchestra Filarmonicii din Iaşi dirijată de Nicolae Moldoveanu Variaţiunile simfonice, o rara avis pe scenele de concert de aici.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor