Atentatele din Franţa, prin ochii unei profesoare românce: Unii i-au admirat pe terorişti

"Parca a trecut o vesnicie de atunci. Miercuri, 7 ianuarie – o data ce reprezinta pentru francezi un fel de 11 septembrie, din pacate. Am vazut desenul acela in care s-a facut o paralela intre turnurile gemene si doua creioane cu varful in sus atacate de un avion, simbol al terorismului; mie mi-a placut – daca ma pot exprima astfel – si m-a facut sa reflectez altfel… La ora la care aveau loc tragicele evenimente impotriva lui "Charlie Hebdo", eu eram la masa cu cineva.

Eram la distanta de o statie de metrou de scoala unde predau eu acum. Era multa lume, mai ales salariati de la intreprinderile din preajma. Miercuri, aici, in Franta, in ciclul primar si la gimnaziu nu sunt ore dupa-amiaza. In metrou, ma uit la telefon si vad ca sotul a incercat sa ma sune o data; imi lasase si un sms: "Ai ajuns acasa?", ma intreba. Ajunsa la gara (iau si trenul dupa metrou, ca sa merg acasa), am in sfarsit retea si il sun. Era ora 14:00. El ma intreaba daca sunt bine (pe moment, nu am inteles de ce ma intreba asa ceva; vorbisem la telefon cu doua ore in urma!?) si imi povesteste ceea ce s-a intamplat, ceea ce a auzit la radio (nu are televizor, nici timp ca sa se uite la televizor, dar are un radio pe care il poate asculta in timp ce lucreaza)… In fine, ceea ce jurnalistii stiau (si intelegeau) in acel moment, pe viu… Cica un atentat avusese loc la sediul jurnalului "Charlie Hebdo" si ca erau si anumite persoane ucise; ucigasii scapasera. Sotul meu (si lumea in general) se ingrijora: cine stie ce se poate intampla, cu teroristii in libertate?… Cine stie daca Parisul (cu garile, intre altele) e in securitate? Cine stie daca nu sunt prevazute si alte evenimente de acelasi gen?…

Am luat trenul. Totul parea in regula, trenul ajunsese la fix – lucru destul de rar. Mai mereu trenurile sunt in intarziere, de nu sunt anulate de-a binelea, din motive diverse. In tren, totul parea in regula. De altfel, incercam sa caut semne ale atentatului. Poate ca am trecut cu vederea ceva important?… Dar nu, nimic nu iesise in evidenta. In restaurant, lumea parea linistita, ocupata cu discutiile cu colegii sau cu pranzul avut in fata. In metrou, totul OK. La gara, la fel. Nici un calator nu parea ingrijorat; nimeni nu era la curent.

Auzisem de ziarul "Charlie Hebdo" cu cativa ani in urma, aici, in Franta, cand localul fusese ars. Stiam ca publicau anumite caricaturi si ca se legau de multa lume (in ultimul timp, tinta lor de predilectie era islamul radical). Dar nu cumparasem niciodata ziarul lor.

Ajungand acasa, m-am postat in fata televizorului (pe toate posturile nu se vorbea decat despre asta) si am aflat, incetul cu incetul, tot ceea ce se stie deja. Pe moment, mi s-a parut ireal. Eram singura acasa, nu cunosteam nimic despre persoanele ucise, nu eram atinsa direct de evenimente, nu eram frantuzoica si cu toate acestea, mi-a venit sa plang… Cu cat sange rece au fost lichidati jurnalistii aceia in jurul biroului lor, cu cat sange rece a fost ucis politistul acela, in strada, cu toate ca era si el musulman, cu toate ca ceruse mila!…

Cand a ajuns acasa, sotul si copiii s-au asezat langa mine, in fata televizorului. Un amestec de indoiala, de oroare, de revolta, de frica, domnea in sufletul fiecaruia. Am speculat, am incercat sa intelegem, sa ne linistim reciproc si cred ca acelasi lucru a avut loc in mai toate casele din regiunea pariziana, cel putin…

Catre seara, ajunsesem la concluzia ca planul teroristilor (reprezentanti ai islamului radical), foarte bine pus la punct, reusise si ca scapasera cu bine. Credeam ca aveau sa "scape", ca aveau sa reitereze, poate, atentatul intr-o alta directie, de acelasi tip (perspectiva ingrijoratore) sau ca, dimpotriva, aveau sa se "ascunda", macar provizoriu (perspectiva mai linistitoare pentru noi). Am linistit copiii si ne-am linistit reciproc; oricum, nu puteam ramane inchisi acasa. Marturisesc ca, pe moment, m-am blestemat: de ce, Doamne, mi-am cautat (si gasit!) loc de munca chiar la Paris, chiar acum?!… Dar asa e viata, trebuie sa iei lucrurile cum vin.

A doua zi, masurile de siguranta ("alerta atentat") instaurate nu lasau nici o indoiala: Franta se simtea (si se simte inca, din nefericire) amenintata. Politisti si soldati in gari, in fata cladirilor importante, excursii scolare interzise, vigilenta marita. Toate ziarele vorbeau despre atentat, reveneau asupra evenimentelor, erau in doliu. La scoala, la orele 12, un minut de reculegere a fost cerut de ministrul educatiei si de presedintele tarii in persoana. Trebuia, de asemenea, sa discutam cu elevii nostri si sa ii ajutam sa aiba o parere "democratica" si in conformitate cu legile bunei cuviinte, omenesti. Intr-adevar, elevii mei de joi dimineata erau ingrijorati. "Doamna, daca vin ei la noi la scoala? Au arme, pot sa faca ce vor"?! Suntem in inima Parisului si a Frantei si aveau nevoie sa vorbeasca. Am incercat sa ii linistesc spunandu-le ca nimeni nu are ceva impotriva noastra (si a lor), ca trebuie sa continuam sa traim ca si inainte, ca sa nu devenim paranoici si ca sa nu lasam terorismul sa castige.

Toata lumea era de acord: chiar daca subiectul caricaturilor jurnalistilor de la "Charlie Hebdo" nu era pe placul tuturor, asta nu era un motiv ca sa fie ucisi. Dreptul de a te exprima e un drept ce trebuie respectat. Bineinteles, un elev a incercat sa spuna ca nu trebuia ca ziarul sa se lege de islam (intr-un fel, vroia sa spuna ca "au meritat-o"…); nu am putut sa il las sa spuna asa ceva. De altfel, ceilalti colegi de clasa n-au acceptat insinuarea; o eleva de religie musulmana a luat cuvantul : "Islamul e o religie care in nici un caz nu spune ca trebuie sa ucizi; actul acesta terorist aduce o umbra enorma asupra celorlalti practicanti musulmani, care nu sunt, in nici un caz, fanatici"… Am incercat deci, la nivelul nostru, al clasei, sa dam de inteles ca nu trebuie sa amestecam totul, ca toate religiile constituisera o tinta pentru caricaturi (nu numai in "Charlie Hebdo"), dar ca toate religiile afirma aceeasi dragoste si acelasi respect fata de "fratii umani", indiferent de credinte. Am incercat sa explic ca in Franta exista o "traditie" a caricaturii si a satirei (care e cateodata neinteleasa sau rau inteleasa), ca avem dreptul sa spunem ce vrem, ca suntem liberi sa credem ce vrem, ca avem dreptul sa radem de tot, dar ca nu avem dreptul sa impunem o credinta sau o opinie. Libertatea ta se opreste acolo unde incepe libertatea aproapelui.

In timpul diminetii, am aflat ca o alta politista a fost ucisa, de "altcineva"; nimeni nu credea ca exista o legatura directa intre ceea ce avusese loc cu o zi inainte si atacul politistei.

Discutand cu ceilalti colegi, in cancelarie, am aflat ca in anumite clase, minutul de reculegere nu a fost respectat in totalitate; anumiti elevi, mai ales la liceu, manifestau acordul lor fata de actul terorist! Discutiile au fost deci incinse… Am aflat ca in mai multe scoli si licee a fost problema asta: refuz de a respecta minutul de reculegere, refuz de a accepta o discutie, refuz de a "fi Charlie"; in schimb, unii au spus, deschis, ca erau de acord cu crimele si ca intelegeau motivele atentatului. Unii au mers pana a admira teroristii. Cel mai cel e faptul ca acesti "unii" nu sunt numai elevi! S-ar parea ca anumiti profesori au refuzat sa faca minutul de reculegere! E de neconceput. Pe de alta parte, daca esti profesor intr-o clasa cu 40 de elevi, care n-au nici o educatie civica, care nu au neaparat parinti cumpatati, care vin la scoala ca sa provoace, ca sa se amuze, inteleg refuzul de a te pune in pozitie de om ce vrea sa fie linsat…

"Episodul 3" a aruncat un alt val de frig asupra Frantei si asupra lumii intregi (cata emotie au resimtit francezii cand au vazut ca planeta intreaga ii sustinea). Intr-un fel, deznodamantul a fost o "usurare" – teroristii au fost ucisi, ca in Statele Unite (!), dar de ar fi fost numai capturati, cu legile ce domnesc astazi in Franta, ar fi iesit din inchisoare dupa vreo zece-douazeci de ani.

Francezii "get-beget", catolici, au impresia ca musulmanii le impun religia lor (de altfel, in cantinele scolare, mai ales in regiunea pariziana si in marile orase, carnea de porc -interzisa de islam – nu mai face parte din meniurile elevilor); musulmanii "corecti" se simt amenintati; strainii (ca mine) se simt in pericol, presimtind noi legi, mai dure; in tarile unde majoritatea e musulmana (Pakistan, Nigeria, alte tari africane…), bisericile catolice sunt arse; crestinii devin victime… In ce directie mergem? Alte razboaie religioase?… Eu cred, si multi altii impreuna cu mine, ca atentatele vor continua, din nefericire, si ca lucrurile nu vor face altceva decat sa se agraveze…

Manifestatiile ce au avut loc sambata si duminica trecuta s-au desfasurat ca pe roate; o multime impresionanta – nici un incident, declaratii cu bun simt, incarcate de emotie, imnul tarii cantat cu mandrie si, mai ales, un sentiment de solidaritate si de comuniune. Noi nu am fost la manifestatie fiindca imi era oarecum frica (ma gandeam ca prezenta a atata lume nu putea decat sa incite anumiti nebuni). Anumite persoane, mai ales in afara Parisului, au aprins lumanari la ferestrele caselor lor (un fel de veghe…).

Incetul cu incetul, viata a reluat cursul normal, chiar daca nimic nu mai e la fel (mai ales in sufletele noastre; ne simtim fragilizati, atinsi…). Cateva evenimente au punctat ultimele zile: interviurile membrilor familiilor jurnalistilor, aparitia editiei jurnalului "Charlie Hebdo" DUPA…, cozile enorme in fata chioscurilor (3 miloane de exemplare vandute in lume, cand INAINTE nu se vindeau decat 30.000, in medie…), inmormantarea victimelor, inmormantarea (sub anonimat) a ucigasilor"…

Publicitate și alte recomandări video