Atunci a intrat EA…

…După prânz (sună îngrozitor!) m-am culcuşit în pat.
(Culcuşit era vorba EI de alint.
Dar în clipa aceea nu m-am gândit la EA.
Şi-au trecut 14 ani fără EA. 14 ani!)
Cu tv deschis (nu cumva să pierd meciul Simonei!),
am adormit instantaneu.
Nu ştiu cât am dormit: câteva minute,
o jumătate de oră, mai mult, mai puţin?
Atunci a intrat EA.
Îmbrăcată ”mai sportiv” decât obişnuia:
colanţi, sau pantaloni de vară?, mulaţi. Şi un tricou, tot mulat.
Şi parcă mai înaltă, mai suplă.
Chip luminos, zâmbitor, destins.
S-a oprit în mijlocul camerei,
făcând un salt gimnastic – sau de balet – 
cum, iarăşi, nu obişnuia.
Trezeşte-te!, mi-a spus.
Şi s-a aplecat, uşor, spre patul meu,
fără, însă, a mă atinge.
Uite cine mă trezeşte!, am exclamat, uluit, fascinat, surprins. TU?
Deschisesem ochii şi o priveam.
Şi cât am rostit acel TU? – cât poate dura rostirea unui TU? –
EA încă era aici, în cameră. REALĂ:
nu o viziune, nu o fantasmă.
Cum să explic faptul că ERA AICI?
Că am privit-o/ am văzut-o cu ochii deschişi,
nu în somn?
Şi nu, nu EA m-a trezit. M-am trezit cu EA în cameră.
Când încă rosteam  acel TU întrebător, ERA AICI.
Ridicându-mă, am întins o mână (dreapta; în stânga mă sprijineam)
spre EA.
În clipa aceea a luat conturul unei flăcări,
a unei flăcări olimpice
şi s-a topit…
Nu, nu s-a topit. S-a absorbit.
Sau a fost absorbită.
Eu am rămas cu mâna întinsă – şi mi-am privit
– pe completă trezie – mâna,
mirat că acolo, la capătul degetelor mele,
nu mai era EA.
Şi surprinzându-mă  în această postură:
Ce fac eu aici?!? m-am întrebat
cu glas tare (dacă ar mai fi fost cineva în casă
m-ar fi auzit).
gherit, umilit
(ca şi cum aş fi fost surprins făcând un gest necugetat).
EA, flacăra olimpică, rămăsese doar pe retină.
Şi încă-mi venea să-ntind mâna şi s-o ating
(Vreau să te pipăi şi să urlu:ESTE!
mi-am amintit din Arghezi)   

După-amiaza, seara, peste noapte (somn nesomn),
dis-de-dimineaţă,
acum – aceeaşi imagine. Nemărturisită decât acestei pagini.
Cui să mărturiseşti aşa ceva?
Lui Dragoş i-am mai povestit unele vise (sau le-a citit, scrise).
N-a (prea) comentat.
Dar cum să-i spun că am văzut-o pe MAMA,
că a fost aici, în cameră?
Şi poate mai este şi-acum.

Sunt tot mai convins că există
viaţă de-apoi.
Dovada?
Noi doi.

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video