Astfel, Daria Vătavu din Moldova, Dobre Clinciu din Ţara Românească, Constantin Co­jocari din Basarabia, Dora Gheaţă din Bucovina şi Gavrilă Bîrluţ din Ardeal au fost duminică, 14 oc­tom­brie, pe scena mare amplasată în faţa Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, înspre bulevard, unde Înaltpreasfinţitul Teofan, mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, le-a înmânat Crucea Moldovă şi i-a binecuvântat, mulţumindu-le pentru anii pe care şi i-au dedicat ţării şi bisericii.

„I-am adus aici, în faţa dumneavoastră, pentru că, în pofida faptului că erau abia copii, s-au născut în Regatul României, în Imperiul Ţarist, în Imperiul Austro-Ungar şi găsindu-i de-a lungul şi de-a latul ţării am considerat că este bine să îi onorăm alături de dumneavoastră, fiindcă ei au cunoscut Primul Război Mondial, chiar dacă erau copii, au trăit în perioada interbelică, au cunoscut trei dictaturi şi au trăit după ’90 ca să ne fie pildă despre toate aceste vremuri, despre acest veac, cu bucuriile şi greutăţile lui“, a spus IPS Teofan în faţa celor 25.000 de oameni veniţi la Iaşi.

1940: Pe noi cui ne lăsaţi?

Daria Vătavu, din Iaşi, s-a născut în Basarabia, pe 10 martie 1918, într-un sat numit Izbişte. Copilăria a fost una foarte grea, specifică familiilor din ultimul an, când Marele Război era pe final.

Mama ei a murit când avea doi ani de zile, a reuşit să termine şcoala primară în satul în care s-a născut şi apoi, la 15 ani, pr. Leonida Sava, care era hirotonit la Chişinău, a luat-o în casa sa şi a făcut-o mem­bră a familiei sale, de parcă i-ar fi fost fiică.

Anii grei ai refugiului din 1940 au prins-o în Basarabia, şi acela a fost momentul în care a venit la Iaşi, unde a lucrat în biserici alături de părintele Sava, fără a se căsători vreodată, muncind de peste 50 de ani şi fiind aproape de credincioşii care au călcat pragul Bisericii Sf. Vasile şi a Mănăstirii Frumoasa din Iaşi.

Dobre Clinciu, la sândul lui, avea aproape doi ani când războiul s-a încheiat, fiind născut la 4 februarie 1917 în judeţul Buzău, care atunci aparţinea de Ţara Româ­nească.

A urmat şcoala de cântăreţi bisericeşti de la Bucureşti, a fost recrutat în 1939 la Câmpina, a vrut să urmeze acolo cursurile şcolii sanitare, dar cel de-Al Doilea Război Mondial l-a prins în vârtejul său şi a plecat alături de Armata Română la Chişinău.

A fost acolo când ultimatumul pentru cedarea Basarabiei a venit din partea Rusiei, şi una dintre cele mai puternice amintiri pe care le are legate de acea perioadă priveşte clipele în care a primit ordinul de retragere, iar basarabenii strigau pe străzi, plângând, „Pe noi cui ne lăsaţi?“.

A luptat apoi şi pe celălalt front, ajungând până în Munţii Tatra, ca apoi să se întoarcă pe jos tocmai de la Praga. Dobre Clinciu îşi mai aduce aminte şi acum că în 1944, când s-a întors în ţară pe jos, pri­mul lucru pe care l-a făcut a fost să sărute pământul ţării. În 1946 s-a căsătorie, a urmat la Iaşi trei ani de zile şcoala sanitară, a avut patru copii, toţi cu profesiile lor, iar din 2013 este văduv.

Deportat în Siberia

Mama lui Constantin Cojocari era însărcinată cu el în şapte luni când s-a terminat Primul Război, născându-l apoi pe 2 februarie în Drăguşenii Noi, în Basarabia. A luptat în Armata Română aproape trei ani, nu a vrut să îşi părăsească pământurile în 1940, la retragere, şi de aceea a fost supus unor aprigi represiuni comuniste, în 1949 fiind deportat pentru şase ani în Siberia.

Represiunile nu s-au încheiat nici când s-a întors în ţară, unde nu a reuşit să se angajeze decât cu mare dificultate, iar casa pe care i-o luaseră comuniştii în mod abuziv şi-a recuperat-o abia în 1996.

Însă din Siberia nu s-a întors singur - a venit cu patru copii pe care i-a avut acolo, două fete şi doi băieţi, care l-au ajutat să trăiască şi să se menţină bine şi în zilele astea, în care povesteşte că încă se mai urcă singur pe casă când are câte ceva de rezolvat.

Cea mai mare dorinţă a lui Constantin Cojocari este însă să devină cetăţean român. Însă, deşi a primit încă din 2002 avizul Ambasadei Române la Chişinău, nu a terminat nici până astăzi actele. IPS Teofan le-a spus celor 25.000 de oameni că visul lui Constantin Cojocari este să moară român.

Jumătate de viaţă în văduvie

Ultimii doi români care au peste 100 de ani prezenţi la Iaşi au avut amândoi certificate de naştere procesate de Imperiul Austro-Ungar: Dora Gheaţă în Bucovina, fiind născută în Botoşana, judeţul Suceava, pe 10 februarie 1917, iar Gavrilă Bîrluţ, în Ardeal, judeţul Alba, pe 6 aprilie 1917.

Dacă doamna Dora a dus o viaţă simplă, de agricultor, a avut trei băieţi şi, după ce i-a murit soţul, nu s-a mai recăsătorit şi a trăit în văduvie, domnul Gavrilă a luat drumul frontului în cel de-Al Doilea Război Mondial.

A luptat pe front şi la Cotul Donului, şi în Caucaz, a fost şofer pe maşinile de luptă, şi s-a întors în ţară la soţia sa, care a murit însă în anii ’70, înainte ca aceştia să aibă copii. Pe Gavrilă Bîrluţ, nepoţii care-l au în grijă în descriu ca fiind un om care nu îşi arată cei aproape 102 ani, care poartă încă vie amintirea războiului şi atrocităţile petrecute în el, dar care îşi păstrează până astăzi mintea limpede.