Au trecut 34 de ani de la evenimentele din decembrie ‘89

Ce semnificaţie mai are ceea ce s-a întâmplat înainte de 1990 pentru generaţiile actuale, conectate prin tehnologia informaţiei şi comunicaţii, care discută mai degrabă prin intemediul platformelor online şi a reţelelor de socializare, cu tineri din toată lumea, utilizând limbi de circulaţie internaţională? Amintirea perioadei de dinainte de 1990 e doar o poveste interesantă, nu le spune mare lucru despre prezent şi nici despre viitor. De bine, de rău, România e o democraţie cu economie de piaţă, integrată în structurile euroatlantice (NATO şi UE), trăim în pace şi relativă bunăstare.

Pe 16 decembrie 1989, la Timişoara, începea o revoluţie care va genera o multitudine de schimbări pentru România şi cetăţenii săi. Totul a plecat de la o demonstaţie paşnică, în jurul Catedralei reformate din Piaţa Maria, când mai mulţi credincioşi au protestat faţă de o decizie judecătorească prin care pastorul reformat László Tőkés urma să fie evacuat şi mutat în altă localitate. Protestul se va extinde pe măsură ce se alăturau tineri, studenţi, muncitori, locuitori ai Timişoarei. Mulţimea devine tot mai mare şi se îndreaptă către zona centrală a oraşului. În scurt timp, Piaţa Maria din Timişoara este ocupată de sute de persoane care scandează „Libertateˮ, „Dreptateˮ şi care cântă „Deşteaptă-te, române!ˮ. Protestul masiv se transformă într-o revoltă anticomunistă, influenţată de ecoul schimbărilor de regim din celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est, în contextul unor probleme socioeconomice grave ale căror semne erau vizibile în degradarea nivelului de trai al oamenilor: flămânzi, prost îmbrăcaţi, înfriguraţi, trişti. Forţele de ordine ale regimului comunist, în fruntea căruia se afla dictatorul Nicolae Ceauşescu, deschid focul împotriva manifestanţilor. Mor oameni. Manifestanţii strigă „Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă!” şi „Azi la Timişoara, mâine în toată ţara!ˮ.

În timp ce unii îşi dădeau viaţa pentru libertate, cei mai mulţi dintre români pârleau porcul, se pregăteau de Moş Gerilă sau Moş Crăciun, mai ascultau Europa Liberă sau Vocea Americii. Pentru starea României profunde rămâne emblematic filmul regizorului vasluian Corneliu Porumboiu, A fost sau n-a fost? (2006), câştigător al trofeului Camera d‘Or şi al Premiului Label Europa Cinema la Cannes 2006. Filmul este inspirat din activitatea unui post TV local, al cărui patron a ajuns la o vârstă venerabilă, cu care şi eu am făcut interviuri şi emisiuni în perioada în care am fost prefect al judeţului Vaslui (2007-2009). În filmul lui Porumboiu, Virgil Jderescu (jucat de regretatul actor ieşean Teodor Corban), în rolul patronului postului TV are doi invitaţi: Emanoil Pişcoci (jucat de Mircea Andreescu), un bătrân pensionar care mai presta servicii contra-cost în rolul lui Moş Crăciun, şi Tiberiu Mănescu (jucat de Ion Sapdaru), un profesor de istorie cu restanţe la plata băuturii de care era dependent. Cei trei protagonişti ai emisiunii TV dezbat o problemă arzătoare, dacă a fost sau nu a fost revoluţie la Vaslui. În tot acest timp, telespectatorii sună la telefon, intră în direct şi fac mişto de „revoluţionariˮ.

Aveam 14 ani când s-a declanşat revolta anticomunistă de la Timişoara, mai apoi extinsă în Bucureşti şi alte mari oraşe ale ţării. Părinţii mei erau plecaţi la bunicii de la Bohotin, să taie un porc de vreo 100 de kile pe care aveau să-l împartă în mod echitabil cu fraţii, surorile, cumnatele şi cumnaţii. Pentru cine n-avea parte de o bucăţică de carne de la ţară, un cofăiel cu ouă, o telemea de oaie, sărbătorile erau extrem de sărăcăcioase. Eu am rămas acasă, la Huşi, să ascult muzică rock la radiocasetofonul RC 2320 Stereo Spaţial fabricat de Tehnoton Iaşi. Înainte de a pleca la ţară, tata m-a avertizat că, în cazul în care mă bate gândul să ascult Europa Liberă sau alte posturi străine, să pun căştile pe urechi, să nu care cumva să fie microfoane prin pereţi. Fantoma Securităţii bântuia peste tot. Ai mei s-au întors la Huşi cu porcul cenătuit şi porţionat, cu şuncile şi cârnaţii afumaţi, pe 22 decembrie 1989. În timp ce îl ajutam pe tata să aranjeze afumăturile în balconul acoperit, un vecin din blocul de vizavi a ieşit cu televizorul în braţe, strigând cât îl ţineu rărunchii: „Ceauşeascu a fugit, libertate!ˮ. Tata s-a uitat la mine şi, în timp ce răsucea un cârnat, a ordonat scurt: „du-te şi dă drumul la televizor!ˮ. După câteva secunde, am revenit în balcon, euforic, şi i-am spus: „Ceauşescu a fugit cu elicopterul de pe CC, au dat la televizorˮ.

În timp ce părinţii s-au retras în faţa ecranului TV aşteptând noi informaţii despre mersul evenimentelor, eu m-am strecurat din casă şi am ieşit în parcul din faţa blocului, unde jucam miuţa sau tenis de masă cu prietenii şi colegii de şcoală. Împreună cu gaşca din faţa blocului am hotărât să mergem la Revoluţie, adică la adunarea constituită în faţa Consiliului Popular din Huşi, actualmente sediul Primăriei Municipiului Huşi. Se făcuse deja întuneric când am ajuns cu copchilăraia de printre blocoteţele comuniste în faţa sediului autorităţilor locale. Habar n-aveam cine erau mai marii oraşului. Era lume multă, agitaţie şi unii care se pretindeau a fi revoluţionarii oraşului nostru, cu trecut de luptători împotriva regimului comunist. Am reţinut câteva nume de pretinşi revoluţionari. De atunci, mi-am descoperit aptitudinea de a memora nume, date, evenimente, pe termen lung. Mai târziu, la cursul de Psihologie de la facultate, aveam să aflu că toate acestea ţin de aşa-numita „memorie de lungă duratăˮ.

Am revenit acasă târziu, să fi fost aproape de miezul nopţii. Ai mei părinţi stăteau la gura sobei (aveam sobă pe lemne în apartament), la o ţigară şi un pahar de vin (frăguţă albă de la Bohotin). Când am intrat pe uşă, m-a întâmpinat mama cu o figură mai degrabă curioasă, decât stresată, care m-a întrebat pe unde am umblat până la acea oră târzie. Cu mândrie maximă, i-am răspuns că am fost la revoluţie. Apare şi tata care mă chestionează mai îndeaproape despre revoluţia de la Huşi. I-am descris cu lux de amănunt cele petrecute în faţa Consiliului Popular al Oraşului Huşi, turuind toate numele de revoluţionari. La auzul acestora, tata a exclamat următoarele: „dacă puşlamalele oraşului au ajuns revoluţionari, e clară treaba!ˮ. Au urmat zile şi nopţi în care am stat lipiţi de ecranul televizorului alb-negru „pe lămpiˮ marca Venus H2 fabricat de Electronica Bucureşti, acoperit cu mileuri croşetate de mama şi tot felul de bibelouri sub formă de oameni şi animale.

Tranziţia de la comunism la capitalism, de la dictatură la democraţie, de la economia planificată de stat la economia de piaţă a adus multe suferinţe peste familia mea. După revoluţie, tata, care era maistru instalator – şeful lotului de instalaţii de la antrepriza locală de construcţii, nu a mai avut de lucru ca odinioară. Ca să ne ţină la facultate, pe mine şi pe fratele meu, a trebuit să plece la muncă în Ucraina, la combinatul de la Krivoi Rog, ca angajat al firmei SC ARCOM SA. Cred că de la perioada petrecută în Ucraina i s-a tras şi boala grea care, ulterior, avea să îl răpună. Mama, care până la revoluţia din decembrie 1989, lucrase ca tehnician-laborant la Întreprinderea de încălţăminte HUŞANA, a ajuns să lucreze pe la „privaţiˮ întrucât italienii, care au cumpărat pe mai nimic întreprinderea devalizată de directoratul postcomunist, au dat afară inginerii, tehnicienii şi tot ce era personal TESA. Ulterior, mama s-a pensionat anticipat şi a plecat la muncă în Italia. După Revoluţie, părinţii mei au stat despărţiţi aproximativ 10 ani, pentru a ne ţine pe noi, copiii, la facultăţile din Iaşi. Aşa am petrecut revoluţia din decembrie 1989, cu tot ce a urmat, aşa vă povestesc.

Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Direcţia Judeţeană de Statistică Iaşi şi lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video