Aura Poeziei

Îţi sărut poezia şi ochii, Aura Mușat!

Așa îmi încheiam alocuția ținută la acea ceremonie. Ca efect al razelor lirice asupra crăiţelor şi mironosiţelor, dar şi ca succesiune a faptelor, poetesa a fost copleşită, remarcând, în tandra-i replică finală, că dumnealui, cronicaru’, a dat glas unui discurs îndrăgostit. Și chiar ne-am puparisit, frugal, conform uzanţelor și stanțelor, spre deliciul şi insidioase remarci ale pohtitorilor.

Aura îmi e veche prietenă, am copilărit (poetic) împreună, când eram tineri şi neliniştiţi (anii 66-70) formasem un grup de Nocturne (titulușul îmi aparţine, mai târziu va deveni nume de proprie carte), cu dumneaei, cu Ion Chiriac, Angela Traian și Aurel Brumă) și ne dădeam în spectacol, lunar, în plină zi (!), la mezonul estudiantin.

De-o săptămână, prin Iași și prin unele rețele de socializare (Facebook) umblă zvonul că Aura Mușat a murit. Dacă data trecerii Dincolo pare a fi o certitudine (22 octombrie), ziua și locul îngropăciunii au fost învăluite-n mister. S-ar părea că poeta – care a fost o singuratică, îndeosebi în ultimele decenii – ar fi dorit ca pînă la asfințit (titlul cărții ei de debut) și după, să-i fie somnul lin la Mănăstirea Văratic (sau la Agapia?). Dar i s-a aflat locul în Eternitatea ieșeană și-n vecinătatea părintească și scriitoricească, unde-și trăiesc veșnicia marii visători Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru și-atâtea alte firi vizionare din Cetatea Poeziei.

Vorbim, aici și-acum, despre cea mai importantă poetă din Iași, trecută apa Vavilonului, după Magda Isanos și Otilia Cazimir. Mai apropiată de Duduia Otilia, cred că i s-ar fi potrivit și ei apelativul Duduia Aura. La moartea Otiliei Cazimir (1967), Aura era la vârsta fetelor în floare, avea 20 de ani. Ca atâția alți tineri poeți din acea vreme (Ana Mâșlea, Ion Chiriac, Ion Hurjui, Ioanid Romanescu, fără a-i mai aminti pe deja consacrații Florin Mihai Petrescu, Corneliu Sturzu și Horia Zilieru), posibil să fi trecut și ea prin Bucșinescu, pe la Duduia, întru confruntare și confirmare, nu știu. Retro privind, a urmat-o și-n modus vivendi pe cea care a trăit și-a supraviețuit în duhul unei unice, neîmplinite iubiri. Astfel, s-a rostuit singură, decenii la rând, în casa de pe Lascăr Catargi, situată mai în deal de Radio Iași și-n preajma Instituției filologice făuritoare de dicționare literare „de la începuturi și până unde s-o putea”, cum zis-a celălalt hăruit literator, Florin Faifer/FF, absorbit și el, de câțiva ani, întru Eternitate… Poposeam uneori acolo, îndeosebi în anii mei radiofonici, „la o cafea adevărată”, făurită pe plită, și la o rareori întâmplată rostire lirică, întrucât dumneaei, poetesa, mai degrabă-și ascundea manuscriptele, în loc să le etaleze.

Îmi place să cred – şi să afirm – că generaţia ’70 e prima generaţie livrescă, postbelică. Pe când generaţia ’60 trebuia să recupereze şi, unii să se „reabiliteze”, generaţia ’70, tinerii aceia de 20-30 de ani intrau fără mari oprelişti în universităţi şi-n biblioteci, chiar dacă, pentru fondul secret al acestora încă mai trebuiau aprobări speciale. Generaţia ’70 e o punte, pe care s-a făcut trecerea de la dogmatica anilor ’50-’60, cu falsul lor eroism şi cu pasărea cu clonţ de rubin, care sfâşia poezia, la iconoclasta generaţie ’80, cea ivită, pare-mi-se, din coasta lui Caragiale, nu a Eminescului. Laurenţiu Ulici, criticul şi principalul promotor al acestei generaţii, a făcut, cu puţin timp înainte de nefireasca sa moarte, distincțiile necesare. Concepând o istorie inversă a literaturii, din zilele noastre spre începuturi, Ulici a reuşit să publice doar corpusul în care recenzează promoţia ’70. Acolo, în Literatura română contemporană – promoţia 70 (Editura Eminescu, 1995), aflăm o schiţă de portret al Aurei Muşat. De precizat mai întâi că Ulici, folosind sofisticate raţionamente şi deducţii, periodizează literatura română, dinspre noi spre trecut, în cinci generaţii, în care intră cincisprezece promoţii. Noi toţi, indiferent de promoţie, facem parte din „generaţia postbelică” sau generaţia „reflexului condiţionat”. Asta, cu „reflexul condiţionat”, mult e dulce… Pe Aura Muşat, Ulici o vede evoluând „de la un lirism blând melancolic în registru naturist, calofil şi cărturăresc la o poezie de tremurătoare acorduri confesive şi gesturi contorsionate, deopotrivă sentimental implicată şi reflexivă”, relevând, dincolo de „claritatea semantică a rostirii”, „acuitatea reflecţiei şi un fel personal de mărturisire lirică”.

Un alt critic, Valentin Taşcu, tot din promoţia ’70 şi solidar cu aceasta, într-o carte apărută „în preajma revoluţiei”, o ia pe Aura Muşat drept bornă şi aură, împreună cu alţi şaptezecişti din Iaşi şi din Cluj, pentru ceea ce ar fi fiind// este Poezia poeziei de azi. Se înţelege că, în acea carte, clujeanul – dedulcit, într-o vreme, la elixirurile ieşene – extrăgea din mareea poeziei, doar poezia, aşa cum ai extrage mierea dintr-o floare. Pentru această fină operaţie – şi degustare – nimic mai potrivit ca poezia Aurei. Alţi critici – de la Ciopraga la Manolescu, de la Daniel Dimitriu la Liviu Leonte şi la Mircea Vaida – au sondat resursele şi resorturile acestei poezii. Adunată, de la debutul din 1972 până astăzi, (octombrie 2012, nota mea NT) în doar patru cărţi, cea mai recentă apărând în 1996. Câtă zgârcenie (editorială!), tot atâta acribie, poetică şi filologică. Poeta şi-a cultivat, prin ani, ceea ce am numit, cîndva, arta răbdării. (în Cronica, 1984; text reluat în vol. Mătrăguna dulce, 2002. Nota NT) Poezia ei glisează între doi poli: absorbţie – resorbţie. În volumul de debut, dominantă e absorbţia, poeta receptând avidă fenomenalul, pe care-l transcrie fluent şi cu graţia specifică vârstei. Încă acolo se vedeau semnele unei încercări de tâlcuire, pe care şi-o asumă, orgolios, în Tâlcuitorul (1977), ce se vrea şi un fals tratat de înţelepciune esopică. Esopismul presupune adâncime cogitativă mascată în formule oraculare. Resorbţia fabulei merge până la gradul zero al scriiturii, acolo unde rămâne doar semnul. Poeta „lirică” din anii debutului ar scrie mai apoi, dacă s-ar putea, poezie fără cuvinte. O răceală polară se insinuează şi cucereşte, treptat, un teritoriu pe care se părea că vor creşte „păşunile raiului”. Surprinsă la graniţa „dintre fantezie şi realitate”, Aura Mușat nu mai caută efecte, dimpotrivă, le reprimă, le tăinueşte şi chiar dacă, din când în când, acestea scapă controlului, sunt repede cenzurate: nu spune nimănui ce vezi, / la rându-ţi, taci nevăzut / sub coiful peste care se aruncă / noaptea. Un surâs devine amintirea surâsului; Grădina miracolelor – netrebuitoare. / Rămâne să trudim la firul nostru de orez. Resorbţia, resimţită în ordine cosmică, e o retragere-n sine, o devitalizare, până la îngheţul final: revarsă un fluviu cântarea-i uscată / doar frunza care se clatină / fără scăpare / în laţ. Arta răbdării nu-i decât exasperare reprimată, poeta are revelaţia sfâşietoare a rupturii produse într-un întreg ce părea indestructibil, conştiinţa faptului că operează cu jumătăţi de măsură. Iluzia mai există doar prin artificiu de calcul. Haosul vesel, arlechiniada, travestiul sunt / devin forme de exprimare a unei existențe-limită. Resemnarea e combătută prin sarcasm şi grimasă. Treptat, poeta respinge orice afabulaţie, deşi, în totul, spune „povestea”, odiseea unei Penelope (care) mai ţese / destramă / păienjenişul fantasma / marea / Okeanul. Emblematică şi asumată devine jertfa: pentru cuvinte, strânse-n pagină de poezie sau în fişă de dicţionar, pentru acasă, pentru sinele ei împăcat / neîmpăcat.

Tatonând-o şi chiar mustrând-o, amical, că nu şi-a mai adunat de mult numele pe-o carte, dumneaei îmi răspunde: Scriu, scriu când apuc, îmi notez, ca Nora Iuga, oricând, oriunde, pe orice, o idee, un gând, un vers… Dar nu, încă nu, nu-i momentul, n-am timp să le-adun într-o carte… Uite, acum, fac revizia la articolele mele din Dicţionar, care trebuie să apară într-o nouă ediţie… E vorba, desigur, de academicul Dicţionar, cel căruia i-a consacrat şi care i-a consumat aproape toată viaţa. Abstrasă, răpită şi robită muncii sale de furnică-greier, de furnigreier, aş zice, Aura Muşat e ea însăşi înveşmântată într-o aură de poezie, de demnitate şi curaj care se răsfrâng tonic peste Cetatea Literelor ieşene.

Ca un prim semn de recunoștință și recunoaștere, se cuvine ca autoritățile locale, primariale și scriitoricești, să placheze comemorativ casa natală a poetei Aura Mușat, întru perpetuă amintire și prețuire.

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist, director-fondator al revistei „Cronica veche”

Publicitate și alte recomandări video