Autoflagelarea – blestemul nostru?

Sfirsitul de an a adus in prim-planul audio-vizual si scriptural nu doar eternele si (ne)fascinantele perceptii negative, cu care ne-am obisnuit si in care ne complacem noi, romanii, ci si surprinzatoare – pentru unii! – bonusuri de calificare in lumea civilizata, menite a ne ridica, cit de cit, moralul. Pentru cine nu-l are.

Un american stabilit de vreo 17 ani in Romania, se da „mai roman decit voi, romanii". Insul, satul de modul american de viata, s-a oplosit pe undeva prin Ardeal, mult placindu-i naturelul nostru, aerul neviciat, formele de relief ale naturii si ale femeilor, cintecelele, manelele, mandravelele, mincarurile si bauturile indigene. Mai sint si altii, sedusi de sarmul nostru, pe care nu ma indoiesc ca il chiar avem. Doamna Maria Carpov, intr-un generos comentariu (gazduit de revista „Convorbiri literare") la „un splendid volum-album alb-negru", Bucarest. Le dégel   (Paris, 2006), realizat de Mirel Bran / Franck Hamel, face citeva extrase din acel „capital de simpatie" cu care sintem creditati, dar pe care multi dintre noi il ignora sau il caricaturizeaza. Ni se reaminteste, intre altele, de optiunea si experienta extraordinara a lui Francis Ford Coppola care, dupa o pauza de zece ani, si-a reluat activitatea de cineast la Bucuresti, unde a regizat un film dupa nuvela lui Mircea Eliade, Tinerete fara tinerete, marturisind ca el insusi, in ambianta romaneasca, a trait „o noua tinerete".

Un francez, Alain Kremeur, stabilit, din anii’90, in „acest Far-Est al Europei, un adevarat Eldorado", dupa ce ne releva (tot intr-o carte) calitatile, constata ca „cel mai mare pacat al romanilor este autoflagelarea". Nici americanului de care vorbeam mai sus nu-i plac vaicareala noastra continua, lipsa de initiativa, de actiune, ploconirea in fata celor mari si tari, inclusiv si mai ales inaintea Americii. A Americii, nu a americanilor. Ceea ce nu-mi place nici mie – si punctez de cite ori am ocazia aceasta smulgere a parului din cap cu manusi de box. Am fi inclinati a crede – multi comentatori, formatori de opinie chiar cred – ca acest masochism, aceasta trauma post-revolutionara tin (lucapitulian vorbind) de „sentimentul romanesc al urii de sine". In fapt, cel putin pe aceasta filiera, este specific estului european post-comunist si-l afli acolo unde te astepti mai putin: la polonezi, spre exemplu.

Intr-un amplu eseu, publicat in „Gazeta Wyborcza" si reprodus in „Lettre internationale", editia romana / vara 2011, cu titlul Violenta noastra, blestemul nostru, Adam Michnik, evaluind Drumul parcurs de Polonia intre anii 1989-2009, trece in revista mai toate formele „urii de sine" si de concetateni, incercate (pe pielea lor) de polonezi, in ultimele doua decenii. Ii atrage in mod deosebit atentia textul unui scriitor „de o valoare indiscutabila", care zice: „In Polonia avem a face acum cu un lucru foarte neplacut: cu ura fata de Polonia. Polonezii urasc Polonia – cum e posibil? Si totusi e posibil. In cazul anumitor oameni, incadrati in categoria elitelor, tensiunea acestei uri este atit de mare, incit ei pur si simplu se inabusa, se ineaca, nu pot face fata urii, dezgustului, dispretului, furiei pe care le trezeste in ei Polonia." Campionii acestei uri viscerale sint „fosti agenti ai Securitatii". Dar si „scriitorul nostru" – constata Michnik – se umple de o atit de mare ura, incit propune „scoaterea acestora din polonitate", ceea ce e un semn de oarecare clementa, fata de altadata, cind propunea ca acestia (si toti cei de teapa lor) sa fie pur si simplu spinzurati in piata publica. Acest gen de discurs ii suna, lui Michnik, similar cu cel promovat, in anii ’30, „de Gruparea National-Radicala Falanga, partidul fascist polonez."      

Si mie imi suna cunoscut acest tip de discurs, din arealul nostru. Trecem peste cel interbelic, al „falangei" numita Garda de Fier care, de la ura de rasa, ar fi ajuns la executia in masa, daca n-ar fi fost ea insasi decapitata. Ura provoaca ura si crima atrage crima. Un poet de o valoare contestabila, care servise „la greu" regimul pina in’89, s-a erijat nu doar in „revolutionar" si „tribun", ci si intr-un fel de suprem „justitiar", de haiduc care ia de la bogati (dupa ce ii beleste) si da la saraci. Leit-motivele discursului sau erau trei: tribunalul, puscaria si in ultima instanta – mitraliera (daca primele doua variante nu-si aratau eficienta). In publicatiile lui pline de dejectii, au fost – si inca mai sint – balacariti toti cei care au facut dizidenta sau „rezistenta prin cultura", toti cei care reprezentau niste necesare repere morale intr-o societate „fara printip". Este simptomatic ca, pe fondul unei pauperizari galopante a populatiei, acest tip de discurs (si de om) a prins,  insul – cu partidul lui – instalindu-se confortabil, citeva legislaturi, in parlament, ba chiar ajungind, la un moment dat, in finala, la „prezidentiale". Mintea romanului cea de pe urma ne-a ferit de o catastrofa nationala. In ultimii ani, atit partidul, cit si „tribunul" au cazut spre cota zero de interes, fiind aproape iesiti de pe scena politica.

Aceasta este varianta justitiarului de extrema stinga. Cea de extrema dreapta e reprezentata tot de un scriitor, mai SF dumnealui, dar la fel de intolerant in postura gazetareasca. Solutiile sale? Evident, tot tribunalul, puscaria, mitraliera. Pe deasupra, „scriitorul nostru" se etaleaza si expert in toate, mai ceva ca „impuscatul", pe vremuri. Curios ca si acest tip de discurs – care indemna la exterminarea aripii stingi – a prins la populatie, insul aflindu-se, timp de vreo zece ani, pe primul loc in topul preferintelor publicului. Dar tot alergind de la un ziar la altul, de la o televiziune la alta, si-a pierdut credibilitatea, exact ca-n povestioara aceea cu ciobanul, oile si lupul. Sau ca acel „seismolog" apocaliptic, ce bintuie ciclic pe la televiziuni, prevazind anul, luna, ziua, ora unui cutremur devastator pe plaiul mioritic. Care, totusi, nu s-a produs.  

Aceste amenintari si predictii au umplut arealul indigen de o sfinta minie, alternata de o ancestrala lehamite la tot ce emana din sfera politicului, mai ales. Dupa ce, vreme de peste doua decenii, s-au cautat „teroristii" – fara a fi identificat vreunul -, de vreo doi ani se cauta autorii crizei. Mai toata potenta opozitiei se consuma nu in identificarea unor cai si mijloace de redresare economica, financiara, sociala, ci in monitorizarea gresalelor actualei guvernari si mai ales in – suprem obiectiv! – suspendarea presedintelui. Lipsa unei miini ferme care sa conduca tara, lipsa unui dictator autentic a dus la inventarea unui dictator, nimeni altul decit, desigur, Traian Basescu. In afara unei evidente lipse de rigoare si chiar de imaginatie privind disfunctiile actualei puteri, artizanii acestei ebose de dictator par a nu fi trait sub dictatura si a nu sti ce-i acela un dictator.

Oare nu s-au dumirit nici dupa vizionarea fluxului de imagini venite din Coreea dinastiei comuniste Kim? 

Publicitate și alte recomandări video