Reluând problema depresiei lui Henry James, studiată cu fineţe de David Lodge în romanul Author, Author! şi prezentată aici în episoadele anterioare, să adăugăm că, pe lângă pana creatoare cu care se confruntă, contextul biografic al protagonistului din momentul respectiv cunoaşte şi alte turbulenţe majore. Pentru ca descurajarea scriitorului să fie completă, tot atunci, prietena Fenimore (Woolson) vinde mii de exemplare din romanul ei Anne/ Anne, iar Oscar Wilde străluceşte, în teatrele post-victoriene, cu piesa An Ideal Husband/ Soţul ideal. Ca atare, exasperat, James decide că a venit timpul să forţeze ieşirea din inhibiţie. Scrie, într-un efort de voinţă, Guy Domville, o melodramă alegorizantă, cu acţiunea plasată la sfârşitul secolului al optsprezecelea, într-o comunitate nobiliară catolică. Protagonistul (Domville) devine, prin forţa împrejurărilor, tutorele fiului unei tinere şi atrăgătoare văduve, doamna Peverel - îndrăgostită, în secret, de Guy. Domville visează însă la preoţie şi viaţă monastică şi, în consecinţă, comportamentul său faţă de doamna Peverel rămâne în zona castităţii absolute. Frank, prieten al lui Guy, o curtează pe doamna Peverel, dar încercările lui sunt sortite eşecului, atât timp cât femeia speră într-o răsturnare de destin. În aparenţă, „răsturnarea” are loc când Domville moşteneşte o avere fabuloasă de la un văr pervertit moral. Administrarea banilor impune renunţarea la monahism şi începerea vieţii domestice. Peverel simte că a sosit şi vremea sa. Totuşi, familia lui Domville încearcă, prin manipulări, să impună acestuia o soţie „de neam”, catolică şi aristocrată. Dezgustat de imoralitatea lumii laice, Guy abandonează, în cele din urmă, averea, lăsând-o, concomitent, şi pe doamna Peverel fericitului Frank. Pleacă la mănăstire, hotărât să-şi asume, plenar, rigori de vita contemplativa.

În interiorul rafinatei parabole, distingem opţiunea lui James însuşi pentru asceză şi stricteţe, ca premise ale creaţiei adevărate. Scriitorul îi spunea, cândva, lui Constance Fenimore Woolson (dornică fie şi de un mariaj „intelectual”): „Cred că vei recunoaşte că există un conflict de interese /.../ între căsătorie şi artă.” Vita activa şi vita contemplativa nu reuşesc să coexiste în armonie, excelenţa uneia dintre ele presupunând sacrificiul necondiţionat al celei de-a doua. James întruchipează în Domville, în opţiunea lui radicală de izolare, tocmai acest ideal absolut, al „contemplaţiei înalte”, necorupte de aspiraţiile mărunte ale vulgului. Cifrul său nu era atât neinteligibil pentru publicul hedonist, de teatru londonez pre-modern, cât inacceptabil. Nimeni nu părăseşte o femeie frumoasă şi o avere incomensurabilă în numele unor pure abstracţiuni. Prin urmare, sancţiunea a venit sec şi cu fermitate. Când autorul a ieşit la rampă ca să-şi primească ovaţiile, a fost întâmpinat cu huiduieli nestăvilite: „În timp ce Henry James se întorcea cu faţa către public, pregătindu-se să facă o reverenţă graţioasă, o ploaie de huiduieli se abătu /.../ asupra creştetului lipsit de apărare. /..../. James avea o înfăţişare stupefiată, buimacă, total incapabil să înţeleagă ce se întâmplă sau cum ar trebui să reacţioneze. Parcă paralizase, aplecat înainte în gestul reverenţei, cu chipul palid şi rotund, cu fruntea cheală pusă în evidenţă de franjurii bărbii negre şi de fundalul negru al hainei de seară. Gura i se deschise o dată sau de două ori, încet şi tăcut, ca a unui peşte în acvariu.” Straniu, afară, în toată această vreme, se vindeau frenetic romane precum Trilby şi Anne, în prezent acoperite de uitare, amintite numai prin prisma intersecţiei biografice dintre Henry James şi autorii lor. Aşadar, ce este un autor? Răspunsul implicit din romanul lui David Lodge, dacă de un răspuns poate fi vorba, rămâne la fel de indescifrabil ca şi noţiunea propriu-zisă. Autorul e, înainte de orice, o enigmă culturală şi, nu în ultimul rând, una istorică. Romanţând biografia unui personaj canonic (de talia lui James), te confrunţi, volens-nolens, cu restricţii în perimetrul imaginativ. Oricâtă flexibilitate de construcţie ar oferi literatura, istoria (necesara raportare la factualitate) restrânge, auster, „deschiderile” potenţiale ale tabloului epic. Avizat asupra riscurilor unui atare demers, Lodge şi-a structurat textul într-o alternanţă de planuri narative. Fără a fi spectaculos, rezultatul pare cel mai bun cu putinţă. Romanul se citeşte cu interes, în pofida faptului că iniţiaţii în opera lodgiană vor resimţi absenţa umorului şi a vioiciunii narative din alte creaţii ale profesorului universitar de la Birmingham. (Sfârşit)

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi