Autorul și opera

(Și vreau să mulțumesc iarăși clu­bului deținătorilor de „Chestii fai­ne pe vinil, CD, casetă“ pentru semnalare. E bine să ai asemenea prieteni, sigur dai faliment dacă ții să achiziționezi toate discurile re­comandate!) Piesa se intitulează Silent Genesis și beneficiază de un videoclip straniu, lucrat aproape complet în alb și negru, cele câteva inserturi divers colorate punctând pasajele de forță. Nu-i ceva foarte percutant ca noutate aftereffect, dar e apăsător ca atmosferă, dacă îl pri­vești suficient de atent și-i „de­criptezi mesajul“. Sau îi urmărești versurile: „No faith here, just words un­spoken/ Don’t play devout for me & don’t lie, cut deeper/ You lay here in calm explosion/ A careless cold device,/ It’s a veiled conceit“.

Inițial am crezut că nu aud bine. Cum să sune ceva atât de pinkfloydian, și totuși diferit? Câ­teva ore de melodioasă docu­mentare m-au lămurit parțial. Jon Courtney, un băiat englez crescut în Reading, Berkshire, a descoperit ce vrea să fie la unsprezece ani, după ce a urmărit la televizor concertul trupei Nirvana, prilejuit de MTV Awards, 1992, împreună cu fratele său, Andrew. Imediat s-au văzut viitoare vedete, drept care au cerut și-au primit de la părinți obiectele dorite: chitară și tobe. Tribulațiile adolescentine au curs normal, tipic pentru o societate care va fi învățat în mai bine de jumătate de secol că a chinui niște instrumente muzicale poate aduce la un moment dat destui bani.

Câteva încercări de a închega trupe s-au soldat chiar cu nomina­lizări și invitații prestigioase, părând să anunțe un traseu banal în siajul britpop generat de Oasis, Blur etc. Însă frații, încă din Rea­ding, apoi ca studenți la Universitatea Westminster, au căutat alt­ceva, alături de ceilalți componenți ai grupului, cu unii fiind prieteni din orașul natal: Chloë Alper, o tipă care cântă bine la claviaturi, chit­ară bas și foarte plăcută vocal; Jim Dobson, vioară, voce; Greg Jong, chitară și voce.

Autor al unei disertații despre natura geniului, cu focalizare pe Brian Wilson, neînțelesul muzician lider al grupului Beach Boys, Jon Courtney citește Critica rațiunii pure, lucrarea germanului Imma­nuel Kant, la fel de bine „înțeleasă“ în domeniul filosofic precum dis­curile solo ale americanului. De la titlul celebru vine denumirea gr­upului: Pure Reason Revolution. Ce omagiu inedit pentru filosofie! Ce șoc multicultural pentru pu­riștii de toate felurile, inclusiv fi­losofi de catedră, de televizor sau de cârciumă!

Nu bag mâna în prizăritul meu cont bancar, așa cum am făcut săptămâna trecută pentru Ist Ist, dar nici n-aș refuza chi­li­pirul cu noua realizare PRR. În ciuda întreruperii activităților muzicale, trupa își menține un statut câștigat parcă prea ușor, după numai trei albume de studio: The Dark Third (2006), Amor Vincit Omnia (2009), Hammer and Anvil (2010), unul în concert (2008) și două EP (2005 & 2011).

Revenirea cu Eupnea găsește în formație doar pe Jon și Chloë din vechea formulă. Muzical, discul sună mult îmbogățit și proaspăt față de precedentele, justificând parcă pauza dinainte. Temele și obsesiile lui Jon Courtney nu se limitează la fantasme și teritorii virtuale, ci sunt culese din rea­litatea (uneori foarte dură) de zi și de noapte.

Explicația pieselor o găsiți aici: www.loudersound.com/features/pure-reason-revolutions-guide-to-new-album-eupnea. Nimeni n-ar putea să fie mai elocvent decât autorul însuși…

Oare? Fraza precedentă mă face să zâmbesc, recitind ce mi-a pocnit mintea. Păi, se știe: mai elocventă decât autorul este ope­ra sa!

Publicitate și alte recomandări video