Aventurile lui Grigore Ghyka V

Într-un dinamic clip de autopromovare, Jandarmeria Română amintește patru mari realizări ale domnitorului: legea presei cu desființarea cenzurii, dezrobirea țiganilor, crearea Institutului Gregorian – cu școala de moașe și, firește, în primul rând, crearea pe 3 aprilie 1850, a Jandarmeriei Române. E o felie de istorie care, comprimată după rigorile publicului nerăbdător, readuce în atenția noastră un personaj, în egală măsură, novator și tragic de care, nu e niciun dubiu, nu-și mai amintea nimeni cu excepția istoricilor specializați. Totuși, o eboșă de portret, cu ceva mai multă substanță istoriografică parcă s-ar cuveni a fi adusă în fața publicului astăzi, când domnitorul se reîntoarce în spațiul fostului Palat al Ocârmuirii unde a viețuit între 1849 și 1856 (cu scurta pauză de exil la Viena, între august 1853 și noiembrie 1854, când rușii au invadat, ca de obicei, Moldova). Cum singura monografie a domnitorului, reeditată de curândⁱ, a fost scrisă de înzestratul (și regretatul!) istoric ieșean Leonid Boicu în anii 70 (ediția de atunci fiind ajustată semnificativ de editură!) e de înțeles de ce s-a așternut uitarea asupra lui mai ales că, inevitabil, luminile rampei au fost îndreptate asupra succesorului său ales, Al. I. Cuza, care a înfăptuit unirea principatelor, visată de Ghyka (familia folosește ortografia originală a secolului al XIX-lea!). Cum cei curioși se pot informa asupra datelor concrete ale domniei din această remarcabilă carte, voi încerca aici doar o schimbare de perspectivă asupra acestui personaj, cum spuneam, în egală măsură novator și tragic.

În limbajul contemporan am spune, fără niciun dubiu, că Grigore Alexandru Ghyka a fost un progresist în ciuda ascendenței familiale și matrimoniale. Fiu al luminatului (pentru epoca sa!) logofăt Alecu Ghyka, în casele căruia din Cuza Vodă s-a organizat, în 1816, prima reprezentație de teatru din Iași, Grigore a primit de mic o educație aleasă pe care și-a desăvârșit-o, după canoanele timpului, la Berlin și la Paris. Prezența sa în capitala Franței în timpul revoluției pașoptiste l-a înflăcărat pentru viitoarele proiecte de modernizare a Moldovei, fiind un fervent susținător al acestor idei acasă, în contradicție cu socrul său din prima căsătorie (Ioniță Sandu Sturdza) căruia îi datora ascensiunea administrativă (fiind numit hatman în 1826, la 22 de ani!) și chiar în relații de conflict cu unchiul său, domnitorul Mihail Sturdza, care-l promovase șef al Secretariatului de Stat și chiar ministru al Finanțelor, în 1843. Occidentalizat, Ghyka va repudia sistemul social și politic stabilit prin Regulamentele Organice, conservator al privilegiilor de castă boierești. Progresismul lui se vede în deciziile politice care au modernizat statul Moldovei: abolirea pedepsei cu moartea și măsuri imediate pentru dezvoltarea educației în limba română, „învățătură publică gratuită și slobodă”, precum și crearea facultăților de filosofie și drept la Academia Mihăileană, ca și a sănătății publice, inclusiv întemeierea unui azil la Galata pentru săraci, bătrâni și infirmi. Construirea din banii personali a Institutului Gregorian (azi, Maternitatea „Cuza Vodă”) în casele tatălui său, care se ocupa cu nașterea și îngrijirea copiilor orfani unde a creat și o școală de moașe, este tot în această direcție. Apoi, înființarea Departamentului lucrărilor publice, școala de ingineri de drumuri, primele pavaje, serviciul de diligențe, telegraful sunt tot atâtea elemente „progresiste” pentru care ambasadorul britanic îl desemna ca fiind un autentic liberal. În fine, politic vorbind, a desființat cenzura printr-o lege a presei care a contribuit la diversificare și liberalizarea opiniilor publicistice, a sprijinit „partida națională” a tinerilor pașoptiști și a fost un domn dedicat proiectului unirii principatelor pentru care a și primit admonestări de la puterea suzerană, Imperiul Otoman.

Nu în ultimul rând, a fost crearea Jandarmeriei și începerea construcției cazărmii din Copou pentru un corp extins al miliției pământene pe care o prevăzuse Regulamentul Organic. Cum filmulețul de prezentare a evenimentului realizat la București de către Jandarmeria Română omite să amintească sprijinul acordat de arhive în realizarea documentării și în selecția imaginilor de documente, voi face eu, aici, o cuvenită îndreptare publicând în premieră Ofisul domnitorului Gr. Al. Ghyka de întărire a Proiectului de reformare a Corpului Slujitorilor de Jandarmi, elaborat de Obștescul Divan al Moldoveiⁱⁱ așa cum a fost identificat și transcris de colega arhivistă, dr. Ina Chirilă:

„Noi, Grigore Alexandru Ghyka, cu Mila lui Dumnezeu, Domn Țerei Moldovei

Obștescul[ui] Divan

După luare aminte asupra textului proiectului ce ni s-au înfățoșat pe lângă anaforaua Divanului Obștesc sub nr. 9 pentru reformarea Corpului slujitoresc în Jandarmi,

Noi, după prerogativa ce avem în temeiul articolului 52, din cap. II a Regulamentului Organic, am întărit acest proiect cu toate modificațiile făcute de divan, ca de acum înainte să aibă putere de pravilă.

Pentru care, sub domnescu nostru ofis nr. 28, am recomenduit Sfatului ca să reguleze punerea ei în lucrare și urmare întocmai. Iar prin aceasta facem cunoscut Divanului spre cuvenită lucrare.

[sigiliu domnesc]

Rezoluție: 1850 apr.12

Să se facă redacția pravilei întru aceasta

Secția a II-a din Secretariatul de Stat

Nr 27 / 1850 apr. 3”

Din nefericire, elanul său reformator a fost brusc curmat de invazia armată a obișnuitului agresor rus care, în 1853, și-a declarat stăpânirea cu de la sine putere a țărilor ortodoxe aflate sub protectoratul Imperiului Țarist, ceea ce a declanșat, după cum știm, Războiul Crimeei. A fost nevoit să se refugieze la Viena și să revină înapoi în 1854 împreună cu trupele austriece care au ocupat Moldova. În 1856, în conformitate cu prevederile Convenției de la Balta Liman, care stabilea o perioadă fixă de 7 ani pentru domniile pământene, își încetează domnia fiind și ținta unei campanii de denigrare prin care echipa de manipulatori mediatici plătiți de Todiriță Balș (care uneltea la Istanbul să-i ia locul) îl acuză mincinos de fraude financiare, astfel că decide să plece în Franța pentru a cere sprijinul lui Napoleon al III-lea, ca un bun francofon ce era. Înainte de a se urca pe vasul ce-l ducea la Pesta, va fi petrecut, aproape clandestin, de pârcălabul de Galați, colonelul Cuza. Fiind o natură hipersensibilă care mai încercase încă o dată să-și ia viața ca urmare a altei campanii de calomniere stârnită de „afacerea Hîrnov” (prin care oameni din primul lui cerc au încercat cu acte falsificate să deturneze bani publici) nu va rezista murdarei campanii de denigrare din țară, intensificată după plecarea lui, și umilinței de a nu fi primit de împăratul Franței. Ca urmare, în seara zilei de 24 august 1857, după ce își pusese în ordine actele cu sprijinul lui Vaillant, secretarul său sosit de la Paris, se retrage la ora 21 în birou după ce își îmbrățișase copiii. Cu ajutorul puștii de vânătoare își încheie socotelile cu lumea, iar gestul său va cutremura de rușine elita moldovenească de la Iași. Într-o intervenție în Adunarea Deputaților, rostită la 9 februarie 1963, Mihail Kogălniceanu spunea: „în 1856, inamicii Domnului Gr. Ghyka, după ce au stors în contra lui toate mijloacele de atac, au căzut, în fine, la chestiunea financiară, la imputarea că au ruinat tezaurul public. Așadar au publicat o broșurăⁱⁱⁱ în care i se imputau vro 12 milioane și un folos în parte de o cifră și mai mare. Iată această broșură; din fiecare parte a ei curge sânge. Căci ea au omorât pe domnul Grig. Ghyka (domnul Kogălniceanu rupe această broșură și o azvârle de la tribună – nota stenografului). Vedeți domnilor, că și clevetirea pierde”.

Poate că ziua „când adevărul va ieși la lumină” – după speranța lui, adică faptul că a plecat de la domnie mai sărac decât intrase, va fi venit. În ce mă privește, așa cum am spus în privat încă de acum un deceniu când vorbeam cu Mihai Ghyka, cred că acest proiect memorial reface imaginea unui domnitor moldovean important, nedreptățit și uitat, iar monumentul său funerar poate constitui o reparație morală pentru ceea ce i-au făcut alți ieșeni acum mai bine de un secol și jumătate.

ⁱ Boicu, Leonid – Adevărul despre un destin politic. Domnitorul Gr.Al. Ghica, Iași: Ed. Junimea, 1972. Cu o reeditare identică în 2024 însoțită de un studiu introductiv al lui Dumitru Vitcu

ⁱⁱ Arhivele Naționale Iași, Fond Obștescul Divan al Moldovei 3/1850, f.95

ⁱⁱⁱ Revista domniei prințului Grigore Ghyka, f.l., 1856, care reprezenta concluzia comisiei de anchetă ordonată de caimacamul Th. Balș, după ce reușise să își cumpere la Istanbul o numire interimară ca înlocuitor la domnie.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video