„Azi, cind fraza lustruita nu ne poate insela…”

Este greu, in aceste zile, sa te abtii in a-ti da cu parerea despre miscarile de strada care tin afisul mass-media… Adevarul e ca, dupa trei saptamini de sarbatori – abia ce trecura Craciunul  si Anul Nou pi stil vechi -, de mincare si bautura „pe rupte", o iesire in peisaj, chiar mai turbulenta, are darul de a elimina toxinele acumulate in exces si de a reface tonusul psiho-somatic. Ce-i drept, si vremea este / a fost favorabila. Nu chiar pentru o revolutie, ca aceea din ’89, dar macar de o razmerita. Pe la inceputul anilor ’80, cind Ceausescu „o pusese" de „o noua revolutie agrara", intrebati fiind ce parere au de chestia asta, taranii, cica, ar fi raspuns: „Ei, chiar de-o revolutie n-om fi noi in stare, dar de-o rascoala parca-parca…" Taranimea, cooperativizata, pauperizata si, mai ales, anesteziata, n-a apucat „s-o puna" nici macar de-o rascoala, ca le-a luat-o inainte – in decembrie’89 – clasa muncitoare („cea mai inaintata clasa a societatii", cum suna sloganul ceausist), patura intelectuala (nici macar n-ajunsese, saraca, la conditia de plapoma) si mai ales copiii strazii, „copiii cu cheia la git", ceauseii, decreteii, veniti pe lume prin decret prezidential si ajunsi la (in)constienta de a se sacrifica pentru o cauza pe care, mai mult ca sigur, nici nu o intelegeau: „Murim, dar sintem liberi!"

In 22 de ani s-au adunat tensiuni, dezamagiri si frustrari incredibile, fata de sacrificiile care  s-au facut si sperantele cu care s-a pornit atunci, in ’89… O „democratie originala" a deschis cutia Pandorei, dind liber la un jaf national greu de inchipuit, la o acumulare salbatica de averi si „oportunitati", pentru „baietii destepti", prin devalizarea, cind grosolana, cind subtila, a statului si prin aducerea la sapa de lemn a celor multi, dar prosti. Sau mai putin pregatiti. Industria – „un morman de fiare vechi", cum a taxat-o un premier in pulover – a fost pusa pe butuci, agricultura s-a intors, daca nu la sapa de lemn, la plug si la carul cu boi. Dupa efuziunea intrarii in posesie, taranii s-au dumirit ca nu au cu ce-l lucra, pamintul, asa ca multi dintre ei l-au lasat pirloaga. Abia dupa 20 de ani, un alt prim-ministru (in exercitiu) s-a gindit sa rezolve problema, cum altfel decit amendindu-i pe nefaptasi?! Decizia ar fi operabila doar daca le-ar lua sufletul, ca altceva ce sa le iei acestor oameni nevoiasi?      

Multa vreme am fost excedat de un slogan, care sustinea ca Ceausescu „ne-a lasat o tara la cheie", vazind eu in asta o nostalgie gretoasa, gen Vadim-Tudor, pentru „epoca de aur" si pentru „stejarul din Scornicesti". Pastrindu-mi rictusul, nu pot sa nu recunosc ca „tribunul" are dreptate, tara primita / luata in posesie (de cine?), in’90, fiind cit se poate de solida economic si financiar – si dispusa a revarsa bunastarea visata, pentru cei care o locuiesc. Oare cum s-a ajuns ca, in doua decenii, sa acumulam o imensa datorie externa si sa traim din ajutoare, pe cit de draconice, pe atit de umilitoare? Oare de ce si cum se adevereste, mai mult ca niciodata, „poanta"unui  banc (in care sintem maestri): „Frumoasa tara! Pacat ca e locuita…"  As zice, mai degraba: pacat ca e condusa de cine nu trebuie. Si nu ma gindesc doar la conducatorii de azi, ci la, aproape, cei dintotdeauna. Chiar si la cei ce vor urma.

Pe un fond de febra lirica, indusa de ziua nasterii poetului national, butonind telecomanda, ca sa mai aflu si altceva decit stresantele mitinguri-crime-furturi-violuri, am nimerit, pe TVR Iasi, intr-un salon literar, cu Nichita Danilov si Antonio Patras, unde – culmea! – se vorbea despre si se recita Eminescu. Etalind o buna cunoastere si un calm filosofic, cei doi invitati nu s-au lansat in cine stie ce consideratii abisale, encomiastice sau sacrosante, cum se (mai) obisnuieste, ci au incercat o receptare din perspectiva unui Eminescu – contemporan al nostru. Dar nu atit ei mi-au indus – cum si era de asteptat – acel confort cultural reparator, intr-o lume sarita de pe fix, cit corespondentii, vocile din public, care telefonau din diverse colturi ale tarii sau ale lumii.  Cum sa te indoiesti de perenitatea si de actualitatea lui Eminescu, cind o doamna (octogenara, probabil), plecata de multa vreme, din Tirgu Cucului la Zidul Plingerii, iti recita fara gres „Epigonii"? Cum sa nu te nelinistesti, impreuna cu un bucurestean care voia a sti ce-i cu intoxicarea asta mediatica, privind… asasinarea lui Eminescu, sustinuta consecvent si frenetic de citiva artizani de scenarii… Mai mult decit ne inchipuim, Eminescu este stiut, citit, recitat, comentat dincolo de elitismele unora, care il vor scufundat doar „in ceruri nalte", sau de (s)caderile in extaz si-n scufita ale altora, care il vor sanctificat. Eminescu a fost un om al timpului sau, dar raza gindului lui adinc se rasfringe si asupra urmasilor-urmasilor. Ca dovada – inclusiv pentru clasa noastra politica – hai sa recitim impreuna acest pasaj din Scrisoarea III:

"Si acum priviti cu spaima fata noastra sceptic-rece,

Va mirati cum de minciuna astazi nu vi se mai trece?

Cind vedem ca toti aceia care vorbe mari arunca

Numai banul il vineaza si cistigul fara munca,

Azi, cind fraza lustruita nu ne poate insela,

Astazi altii sunt de vina, domnii mei, nu este-asa?

Prea v-ati aratat arama sfisiind aceasta tara

Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara,

Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei,

Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti – niste misei!

Da, cistigul fara munca, iata singura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire."

De meditat.

Publicitate și alte recomandări video