Baia Turcească: muzeu sau centru de artă contemporană?

După ce a încălcat înţelegerea cu ONG-urile care au scris mare parte din proiectul cu care Primăria Iaşi a primit finanţarea pentru restaurarea Băii Turceşti şi a transferat clădirea în administrarea Ateneului, Mihai Chirica s-a referit la noul spaţiu în termeni de „muzeu de artă contemporană”. Probabil cetăţeanul obişnuit nu vede mari deosebiri între ideea de muzeu şi cea de centru de artă contemporană, dar diferenţele sunt semnificative atât ca impact asupra comunităţii, cât şi ca relevenţă naţională şi internaţională a unei asemenea instituţii.

În primul rând, proiectul care a adus finanţarea de la UE prevedea clar – aşa cum scrie şi pe placa de la intrarea în clădire – obligativitatea Primăriei Iaşi de a asigura funcţionarea în clădirea Băii Turceşti a unui Centru Internaţional de Artă Contemporană. Referirea la noua instituţie ca la un Muzeu de Artă Contemporană intră în contradicţie cu scopul iniţial şi reprezintă o deturnare a acestuia. Deoarece în proiectul aprobat erau prevăzute camere dedicate teatrului şi dansului contemporan, Universitatea Naţională de Artă „George Enescu” a preluat, prin Facultatea de Teatru, aceste spaţii pentru proiecte proprii. Cum se împacă ideea unui muzeu de artă contemporană cu spaţii folosite permanent pentru teatru? Despre lipsa de etică a schimbării fără vreo consultare a statutului instituţiei a scris pe larg în Suplimentul de cultură nr. 841 din 4 martie 2024 şi unul dintre cei care au contribuit la întocmirea proiectului, profesorul universitar Cătălin Gheorghe, de la UNAGE.

De altfel, alte două cadre universitare de la UNAGE au luat atitudine în presa culturală cu privire la discursul public folosit de curatorii şi artiştii selectaţi la Lunii Sculptorilor Români, eveniment bugetat extrem de generos şi organizat cu emfază de Ateneul Tătăraşi. Astfel, tot în acelaşi număr al Suplimentului de cultură, artistul şi profesorul Dan Acostioaei atrage atenţia că în interiorul Băii Turceşti a fost ridicat un obelisc din lemn dedicat primarului Mihai Chirica, cel care a insistat ca anumite obiecte care au făcut parte din expoziţii de anul trecut să rămână în clădire.

Orice artist sau curator – chiar dacă nu are expertiză în arta contemporană – ar fi putut să-i atragă atenţia că un obiect amplasat în spaţiul unei expoziţii devine, la rândul său, exponat, iar vizitatorii vor „citi” şi interpreta prezentele şi viitoarele demersuri expoziţionale ca fiind alcătuite inclusiv din aceste artefacte ale unor proiecte anterioare. Oricât de flatant ar fi pentru o persoană faptul că cineva îi dedică o lucrare de artă, a impune sau a accepta ca acel obiect să rămână în spaţiul instituţional este o gravă imixtiune în administrarea acestuia. Amestecul în modul în care arată şi funcţionează o instituţie gândită strict pentru arta contemporană aminteşte doar de vremuri pe care le credeam demult trecute, în care un om – care se credea cel mai iubit fiu al poporului – dădea indicaţii preţioase tuturor, indiferent că avea sau nu competenţe în acele domenii. Faptul că nimeni n-a avut curajul să-i spună acest lucru sau că nu a avut succes în a-i explica incompatibilitatea dintre obelisc, artefactele rămase de la alte expoziţii şi orice expoziţie care va fi organizată acolo este un indicator care reduce mult speranţele privind o funcţionare profesionistă a acestui spaţiu.

Profesorul Cristian Nae, fost curator al Pavilionului României de la Bienala de la Veneţia şi specialistul cu cel mai impresionant CV din zona artei contemporane din Iaşi, a atras la rândul său atenţia, într-un articol din cel mai recent număr al Observatorului cultural, al cărui subtitlu este „Excesele naţionalismului la Luna Sculptorilor Români”, asupra asocierii culturii cu puterea politică. El arată că, prin selecţia făcută de organizatori pentru Luna Sculptorilor Români, se creează o naraţiune care încearcă să deturneze şi să rescrie „discursul cultural dominant din România ultimilor 30 de ani, marcat de internaţionalism, de valori europene şi de cosmopolitanism”, prin promovarea unei noi forme de „autoritarism cultural sub masca benignă a suveranismului axiologic […] care îşi justifică invazia Ucrainei prin lupta existenţială împotriva decadenţei occidentale şi a distrugerii valorilor tradiţionale, familiei şi credinţei ortodoxe”.

Lipsite de experţi în artă contemporană sau mediere cultură, Primăria – prin Ateneul Tătăraşi, instituţia care impune, de facto, discursul neoconservator ultraortodox în spaţiul public ieşean – se pregăteşte să colonizeze şi noua instituţie cu acelaşi tip de încărcătură ideologică. Iar una dintre modalităţile pe care le are în vedere ar fi formarea unei colecţii de lucrări de artă contemporană – mai precis, ale unor artişti contemporani noi, dar a căror practică nu este neaparat contemporană prin subiectele şi temele abordare –, validarea unor artişti prin crearea unei reţele cu alte instituţii din ţară cu aceeaşi orientare ideologică şi filtrarea artei asumate oficial. Înţelegând că nu vor putea fi niciodată relevanţi internaţional în contextul în care se feresc de arta critică, premiată şi validată de instituţii (muzee, bienale, galerii, reviste şi critici) de renume pe plan măcar european, pentru administraţia locală miza Băii Turceşti este strict electorală.

În al doilea rând, dacă un muzeu are ca rol formarea unei colecţii şi conservarea şi promovarea unor lucrări care să facă parte dintr-un patrimoniu naţional sau universal, un centru de artă contemporană permite o abordare mult mai flexibilă, bazată pe expoziţii temporare şi fără o colecţie permanentă. Un astfel de concept poate încorpora inclusiv spaţii pentru artele performative. Instituţia cea mai apropiată de ce se dorea prin Centrul Internaţional de Artă Contemporană de la Baia Turcească este denumită kunsthalle. Kunsthalle a luat naştere la sfârşitul secolului al XVIII-lea din iniţiativele asociaţiilor de artă, aşa-numitele Kunstvereine, care doreau să promoveze arta contemporană locală. Membrii acestor asociaţii erau artişti sau iubitori de artă, provenind din clasa de mijloc care a luat amploare în timpul revoluţiei industriale.

Institutul de Artă Contemporană din Boston, care a fost Institutul de Artă Modernă până în 1948, a renunţat la colecţii pentru a deveni o platformă expoziţională pentru dezbateri şi expoziţii temporare. Mai târziu, Mişcarea Spaţiului Alternativ din anii 1960 a fost cea care a împrumutat conceptul Kunsthalle pentru a prezenta producţia curentă a artiştilor contemporani prin intermediul unor expoziţii de scurtă durată, tendinţă ajunsă apoi în Europa, unde au fost create multe noi Kunsthallen fără colecţii. Mai importantă decât lipsa colecţiei este relaţia dintre expoziţiile pe termen scurt şi programarea culturală pe termen lung a instituţiei.

Succesul conceptului Kunsthalle este unul dintre motivele pentru care muzeele tradiţionale se transformă, evoluează şi se adaptează la industria culturală. Practic, acest lucru înseamnă că instituţiile au înglobat în activităţile lor elemente din alte domenii ale culturii, devenind un spaţiu pentru dezvoltarea gândirii critice şi a dialogului deschis pe teme actuale. Scopul lor principal nu mai este, ca în cazul muzeelor, cel de a conserva arta, ci de a prezenta noi perspective şi tendinţe progresiste în artă. De asemenea, este de cea mai mare importanţă generarea şi producţia de noi lucrări de artă în parteneriat cu artişti în viaţă, eventual în cadrul unei rezidenţe. Misiunea unei Kunsthalle vine de la expresia germană „Kunst für Alle” sau „Artă pentru toţi”, făcând din atragerea publicului larg prioritatea sa, în special pe cei care nu frecventează muzeele. Alte obiective importante sunt educarea audienţelor şi accesibilitatea pentru diverse categorii de public.

Un eveniment de anvergură, bugetat generos, precum Luna Sculptorilor Români, în loc să aducă beneficii de imagine oraşului şi creşterea vizibilităţii scenei locale, a generat o singură ştire virală la nivel naţional: vandalizarea sculpturii Hidra, pusă acum la vânzare pentru a capitaliza de pe urma mediatizării. Lipsa de mediere adecvată a lucrărilor instalate în spaţiul public, lipsa de reacţie a organizatorilor şi edililor oraşului, gestionarea defectuoasă a crizei de relaţii publice (PR) şi promovarea unui discurs acuzator la adresa publicului larg, care nu ar face suficiente eforturi pentru a se autoeduca, arată inadecvarea acestora în raport cu arta contemporană.

În formula actuală, dominată de o ambiguitate a relaţiilor dintre Ateneu, UNAGE şi filiala UAP Iaşi, dublată de lipsa specialiştilor şi promovarea unor persoane obediente, care să colaboreze cu puterea politică pentru realizarea propriei agende a acesteia, în detrimentul cetăţenilor care plătesc din taxele lor nu doar persoanele angajate, dar şi costurile de funcţionare ale Băii Turceşti, proiectul Centrului Internaţional de Artă Contemporană pare eşuat înainte de a fi lansat oficial.

George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi

Publicitate și alte recomandări video