Baladele unui inadaptat

Apartenenţa lui F. Scott Fitzgerald (Francis Scot Key Fitzgerald) la aşa-zisa Generaţie Pierdută/ The Lost Generation nu este un fapt întâmplător (determinat, să zicem, circumstanţial, de prietenia scriitorului cu Ernest Hemingway – un reprezentant de marcă al amintitului grup). Fitzgerald s-a identificat, prin opera lui (întreruptă brutal, de moartea timpurie, la numai 44 de ani), cu elementele mentalitare ale cercului parizian de intelectuali (format mai ales din americani expatriaţi în jurul charismaticei Gertrude Stein), cerc ce mai includea, pe lângă Hemingway, şi alte nume sonore, precum T. S. Eliot, John Dos Passos sau Alan Seager. Conceptul de „generaţie pierdută” a devenit celebru prin memoriile lui Hemingway (publicate, postum, cu titlul A Moveable Feast/ Sărbătoarea continuă), unde prozatorul precizează, la un moment dat, că Stein l-ar fi auzit pe proprietarul unui service auto – iritat de incompetanţa tinerilor săi angajaţi – spunând că sunt cu toţii une génération perdue („o generaţie pierdută”). Scena avea loc după Primul Război Mondial şi implicaţia era că noua promoţie de indivizi (decimată psihic şi fizic de marele cataclism planetar) nu mai putea învăţa nimic temeinic. Gertrude Stein a preluat entuziast termenul, percepându-l ca foarte potrivit pentru starea propriului grup artistic. Şi aceşti tineri scriitori (în majoritate, exilaţi) trăiau, în interiorul peisajului postbelic european, al anilor douăzeci, asemenea unei „generaţii pierdute”, menite să-şi irosească talentul şi valoarea intrinsecă într-un univers descompus identitar şi social. Ulterior, noţiunea a făcut carieră şi peste Ocean, funcţionând ca o „etichetă” culturală pentru junii descumpăniţi de Marea Depresiune din 1929.

Şi fără a fi foarte activ în cadrul grupului ca atare, Fitzgerald rămâne, prin ideologia estetică implicită, un component al acestei generaţii. Personajele romanelor şi povestirilor scrise de el sunt debusolate, experimentând spleen-ul sfârşitului de epocă şi încercând să-şi găsească identitatea, dar, cel mai adesea, eşuând şi refugiindu-se în sentimentul ratării, nevroză sau alcool (ori în toate trei deodată). Debutul (fulminant) al prozatorului, din 1920, cu This Side of Paradise/ Dincoace de Paradis, ne revelă deja disoluţia individului într-o lume traversată de marasm politic şi economic. Protagonistul (un alter ego al lui Fitzgerald), Amory Blaine, absolvent al Universităţii Princeton şi scriitor în devenire, nu-şi găseşte locul în societatea americană postbelică, în ciuda optimismului lui funciar. La fel, romanul următor, din 1922, The Beautiful and the Damned/ Cei frumoşi şi blestemaţi, explorează relaţia alienantă din cuplu, pe fondul aceluiaşi univers instabil (soţii Anthony şi Gloria Patch sugerează mariajul devorator pe care autorul l-a avut cu scriitoarea alcoolică şi schizofrenică Zelda Fitzgerald). Nu altele sunt conotaţiile de profunzime ale capodoperei The Great Gatsby/ Marele Gatsby, din 1925, unde Nick Carraway (tot un „dublu” ficţional al prozatorului) e absorbit de lumea magică (dar vidată sufleteşte) a „visului american” (întruchipat de Gatsby). Această „glisare” psihologică spre un spaţiu utopic trebuie interpretată ca un „refugiu” din faţa realităţii sociale traumatizante. Nici ultimul roman (încheiat) al lui Fitzgerald nu face excepţie de la menţionata reţetă de construcţie narativă (axată pe tema debusolării şi ratării): Tender Is the Night/ Blândeţea nopţii, din 1934, reia problema existenţei maritale zbuciumate (cartea a fost scrisă în perioada în care Zelda era internată într-un sanatoriu psihiatric), implicând faptul că, în spatele strălucirii de suprafaţă, se ascunde mereu ruina morală şi psihologică.

Şi povestirile lui Fitzgerald se concentrează, predominant, pe tema pierderii identităţii într-o societate incompatibilă structural cu aspiraţiile personajelor. Una dintre cele mai cunoscute nuvele redactate de scriitor – The Curios Case of Benjamin Button/ Strania poveste a lui Benjamin Button – ne confruntă cu faimosul erou (născut bătrân) a cărui viaţă se derulează descrescător (parabola insului situat în contratimp cu propria lui istorie). Tematica prozelor scurte pledează, negreşit, pentru apartenenţa autorului la atmosfera mentalitară din interiorul „generaţiei pierdute”. Povestirile sunt, în fond, „secvenţe” disparate, segmente de viaţă din traiectoriile personale ale unor inadaptaţi. Ele anticipează cumva romanul rămas neterminat, The Love of the Last Tycoon/ Dragostea ultimului magnat (apărut, în 1941, postum, cu titlul The Last Tycoon/ Ultimul magnat), unde este investigată, în aceeaşi cheie depresivă, lumea hollywoodiană a anilor treizeci (cunoscută nemijlocit de către Fitzgerald, în postură de scenarist, pentru un timp, la MGM, în Los Angeles).

Vremurile actuale (tot de început de secol, ba chiar şi de mileniu) m-au întors la opera lui Fitzgerald. Dacă formidabila lui generaţie se considera „pierdută”, oare noi cine şi ce (mai) suntem?

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video