anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco

Bătrâna nimfă

GALERIE
nichita danilov
  • nichita danilov
- +

Cu trupul gol acoperit de solzi pomădat de razele verzi-argintii ale lunii şi părul revărsat pe umeri, cu faţa de un alb aproape cadaveric, cu şoldul sprijinit de stâncă, doamna Scrumeda îmi făcea de la depărtare semn cu mâna s-o aştept.

Ajuns pe mal, m-am întins cu faţa în sus pe nisipul umed şi ochii aţintiţi pe cerul potopit de stele, am continuat să recit doar anumite versuri, strigând din răsputeri: „Dacă optezi pentru tăcere, taci!” „Dar eu nu pot să tac, şi nici să visez doar jumătăţi de vis”, mi-am zis cu voce tare, apoi am început să râd de unul singur, izbind cu pumnii în nisip. Iar la sfârşit, târându-mă pe brânci spre sticla de whisky sprijinită de colţul unei stânci, am îngânat: „Eu sunt întregul care-şi caută partea pierdută în haos.” Mi se părea că vorbesc poetic şi că, plecând de la poemul lui Gibran, aveam puterea să descopăr mereu alte şi alte adevăruri despre om. „Dar bine, mi-am zis, revenind oarecum la luciditate, întregul care şi-a pierdut partea nu mai e întreg, ci doar o parte din întreg. Şi apoi, am adăugat, depinde ce conţinut sau formă mai are şi partea ce s-a pierdut în hău! Poate că din întreg a mai rămas doar o infimă părticică? Iar partea pierdută în hău reprezintă acum în mare întregul?!”

Ajuns în apropierea stâncii de unde obişnuiam să contemplu marea, m-am ridicat fără să mă clatin în picioare, am deşurubat sticla de whisky şi am băut din ea tot lichidul până la ultimă picătură.

Alcoolul băut în grabă şi-a făcut imediat efectul. În faţa ochilor au început să apară siluete ce ieşeau din apă şi se pierdeau dansând pe plajă, în timp ce altele coborau desprinzându-se de pe stâncile din jur şi se aruncau planând de la înălţimi în apa mării. Lumina lunii îmi lungea umbra proiectând-o peste valuri. Am încercat s-o ajung din urmă şi am jubilat, strigând că eu sunt întregul şi marea părticica picată în hău. Apoi am zis că marea e întregul şi eu, fir de nisip rămas pe plajă. Am cules apoi un pumn de nisip şi l-am aruncat în bătaia vântului, şi atunci vântul brusc s-a înteţit, suflându-mi nisipul înapoi în ochi. Ca să scap de senzaţia de usturime, mi-am strâns pleoapele şi m-am aruncat în valuri, începând să înot. Şi pe măsură ce înotam, beţia îmi trecea, iar eu deveneam lucid, tot mai lucid, dar luciditatea aceasta mă împingea să intru în transă. Înotam cu ochii închişi sub apă, dar vedeam tot ce se întâmpla în jur, ca şi cum n-aş fi înotat călăuzindu-mă după lumina palidă a nopţii, ci în plină zi, şi nu aş fi scrutat cu doi ochi adâncul, ci cu o sută sau o mie de ochi, asemenea heruvimilor din sferele cereşti; ochi deschişi în creştet, pe frunte, în tălpi, pe braţe şi la fiecare deget pe care-l mişcam în apă. Înotând cu ochii larg deschişi în apă, aveam impresia că mi se relevă nevăzutul. În ce consta acel nevăzut la care am avut acces atunci n-aş putea spune. Totul s-a petrecut într-o clipită. Dar clipita asta a durat destul de mult, căci începea să se crape de ziuă când mi-am revenit din transa căreia-i căzusem pradă. Am avut sentimentul că-l văd pe însuşi Dumnezeu stând pe un tron în flăcări înconjurat de îngerii luminii ce continuu izvorau din el. Eu îmi mişcam degetele prevăzute cu mii de ochi şi-l contemplam din toate părţile. Numai că nu se lăsa văzut mai mult de-o clipă. Iar lumina care izvora din el, începu să mă orbească. Apoi apele s-au tulburat şi marea s-a întunecat cu totul şi în locul Domnului a apărut Lucifer. Şi tronul lui era acoperit de flăcări. Dar nu era chiar tron, ci un horn din care ieşeau degete şi ochi, şi urechi de om. Apoi în jurul său au apărut şi alte hornuri, hornurile pe care le pictasem şi apoi, terminând tablourile, le dădusem foc. Ardeau şi acum sub apă şi pe deasupra apei, alături de urechea lui Van Gogh, mare cât o barcă, şi de care mă agăţam cu disperare ca să nu fiu tras la fund. Din ureche răsări un cap, care mi se păru destul de cunoscut. Mi s-a părut că-i Otto. Şi era într-adevăr chiar bătrânul Otto, care stătea acum călare pe un horn, părând să dirijeze valurile mării ce se auzeau izbindu-se de ţărm. Dar deodată se făcu linişte şi marea deveni tăcută. Iar luna ce se oglindea în apă, luminând tot acest peisaj mirific făcu ca tăcerea să devină şi mai acută. Totul rămase încremenit şi doar Otto ridicându-se pe hornul său înalt continua să dirijeze marea. Atunci, brusc, am fost cuprins de revelaţie şi am început să ascult răsunând din adânc primele acorduri ale Simfoniei mute. Nici un glas şi nici un sunet nu spărgeau încremenirea mării. Şi, totuşi, în această linişte deplină, eu auzeam acordurile unei muzici care nu avea nevoie de sunete pentru a putea fi percepută. Eu o auzeam pentru că îmi lipisem urechea de urechea lui Van Gogh, pe care o pictasem cândva, apoi îi dădusem foc, şi care stătea acum încremenită pe valuri. Dinlăuntrul ei răbufneau acordurile largi ale Simfoniei mute. În timp ce dirija, părul alb al lui Otto se ridica spre lună. Eram potopit nu de sunete, căci ele amuţiseră pe veci, ci de lumina ce izvora din ele. În tăcerea mormântală ce bântuia adâncurile se auzeau acum alămurile. Eram cu totul pătruns de sunetele lor mute din care se ridicau tăcut din valurile încremenite concentrice raze de lumină. Am privit în jur şi l-am văzut ieşind dintr-un horn apărut din valuri pe bătrânul Igmar Larsen, agitând în mâini portretul Elsei. Nu ştiu de ce chipul femeii ce se străduia acum să iasă din portret mi se părea destul de cunoscut. Apoi, privindu-l mai atent, am tresărit, căci femeia din portret semăna izbitor de mult cu distinsa noastră doamnă, Ignes Scrumeda. Până şi ridurile de pe faţă, până şi părul lung, argintat îmi aduceau aminte de venerabila actriţă. În timp ce o priveam, femeia îmi făcu semn din ochi şi ieşind cu totul din tablou, începu să înoate către mine, urmată îndeaproape de jumătate din spectrul lui Strauss. Şi pe măsură ce înotau spre mine, chipul străbătut de un păienjeniş de riduri al doamnei Scrumeda devenea mai tânăr şi mai gingaş, luminat de razele lunii încremenite peste valuri, iar spectrul câinelui suferea şi el aceeaşi metamorfoză, astfel că, în curând, Strauss se transformă în Luna. M-am speriat şi am început să dau repede din mâini şi din picioare încercând să ajung pe plajă cât mai repede. Dar am constatat că, în loc să mă apropii de ţărm, stăteam pe loc, de parcă aş fi fost o barcă ce se clătina în voia valurilor, prinsă de o ancoră pe fundul mării. Eram conştient că trăiam o halucinaţie sau un coşmar, dar coşmarul era atât de puternic, atât de viu, încât nu mă puteam smulge din încleştarea lui. Mi-am ciupit pielea de pe obraz, să văd dacă visez sau sunt treaz. Eram treaz, iar halucinaţia continua. Imaginile izvorau unele din altele, creşteau, apoi se micşorau şi dispăreau, lăsând în urma lor o uşoară urmă de lumină. Căzusem cu totul, probabil din pricina alcoolului ingurgitat în grabă, pradă unui delir interior, iar lucrurile din realitate se amestecau cu cele ce se năşteau în subconştientul meu, ieşind ca dintr-un corn al abundenţei, în ritmul mut al unei muzici subterane, sub forma unor bule la suprafaţa mării. Un sentiment de teamă pusese stăpânire pe simţurile mele, dar în curând, teama aceasta dispăru, iar eu am fost cuprins din nou de un alt val de efuziune. Înotând, m-am apropiat, totuşi, de ţărm, şi am văzut, nu departe de locul unde îmi erau hainele, o imagine desprinsă parcă din Clovnii lui Felini sau dintr-un tablou al lui Giorgio de Chirico. Cu trupul gol acoperit de solzi pomădat de razele verzi-argintii ale lunii şi părul revărsat pe umeri, cu faţa de un alb aproape cadaveric, cu şoldul sprijinit de stâncă, doamna Scrumeda îmi făcea de la depărtare semn cu mâna s-o aştept. Întâi m-am întrebat dacă femeia de pe plajă era într-adevăr doamna Scrumeda sau doar o arătare. O halucinaţie a simţurilor mele. Ca să mă conving că e ea şi nu o fiinţă efemeră, care îmi apăruse cu câteva clipe mai înainte în mare, am căutat, rotindu-mi ochii, s-o descopăr, în apropierea ei, şi pe căţeaua Luna.

În mintea mea, prezenţa uneia indica faptul că pe aproape trebuia să fie şi cealaltă. Şi, într-adevăr, am văzut-o şi pe Luna profilându-se ca o statuie la picioarele ei. Eram cu simţurile date peste cap, din pricina viziunilor şi a alcoolului băut în grabă, şi, totuşi, aveam impresia că percep realitatea cu o acuitate neobişnuită chiar şi pentru un om treaz. Ochii îmi erau tulburi, dar vedeam, chiar şi de la distanţa la care eram, în ciuda întunericului, toate detaliile de pe plajă, unde stăteau bătrâna şi căţeaua ei. Îi distingeam păienjenişul de riduri din jurul ochilor şi reţeaua măruntă de riduri de pe obraji, acoperite de un strat gros de pudră. Îi vedeam şi buzele vopsite cu un roşu strident. Îi vedeam şi nasul acvilin îndreptat cu aroganţă în direcţia mea. Dar, în ciuda ridurilor de pe chip, şi a acuităţii privirii mele, bătrâna mi s-a părut atunci mult mai tânără decât o cunoşteam. Şi cu cât o priveam mai mult, cu atât vârsta de pe chipul se ştergea, iar făptura ei devenea pentru mine tot mai atrăgătoare.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Se mai câştigă voturi în România cu majorări fictive de pensii?

Cosmin PAȘCA

Se mai câştigă voturi în România cu majorări fictive de pensii?

Din 2012 încoace, neîntrerupt (inclusiv în timpul Guvernului Cioloş) PSD- PRO România, UDMR şi ALDE au controlat jocul legislativ. Se apropie sfârşitul, iar această majorităte toxică a ales să-şi facă ieşirea din scenă cu un foc de artificii de povestit nepoţilor. Lăsat nesupravegheat, „focul” va părjoli o ţară, dar asta a fost ultima lor grijă.

Filmuletul zilei

opinii

Folcloristică

Codrin Liviu CUȚITARU

Folcloristică

„Tremurând, un băietan s-a ridicat şi a spus, în încuviinţarea îngrozită a întregului amfiteatru, că nu făcuseră altceva decât să scrie ce învăţaseră din notiţele Pravoslavinei, ea fiind singura care le avea integral... În aritmie cardiacă, privind-o feroce pe Ţăcănel, am reuşit să îngaim o singură întrebare - Şi cu calul, cu calul cum e? Cu ochi de căprioară rănită, studenta a sărit în picioare şi a nechezat solemn - Mihahaha!”

Despre Iaşi (II)

George ŢURCĂNAŞU

Despre Iaşi (II)

În ciuda faptului că Iaşul a recuperat mult din deficitul de modernitate în raport cu oraşele Timişoara şi Cluj, au existat în aceste evoluţii şi numeroase sincope. 

Incremenirea în ignoranţă

Bogdan ILIESCU

Incremenirea în ignoranţă

sau Eşecul revoluţiei ştiinţifice

pulspulspuls

Peni Hill l-a adus iar la notar pe unchiul Vasile. De data asta nu cu case, ci cu mălai

PULS

Peni Hill l-a adus iar la notar pe unchiul Vasile. De data asta nu cu case, ci cu mălai

Noi veşti de pe vechiul front electoral, stimaţi telespectatori, acum la spartul târgului, cu trei zile înainte de alegeri. O păsărică ce îşi are cuibuleţul chiar sub streaşina unui vestit notar din târg ne-a ciripit zilele trecute că, într-o zi de dimineaţă, aşa mai pe răcoare, cine credeţi că a călcat pragul stabilimentului?

Caricatura zilei

Șoric

Editia PDF

Bancul zilei

Îi datoram multe coronavirusului. A reusit sa-i aduca pe români înapoi în tara si a putut sa le înve (...)

Linkuri

Alte ziare locale

    Intrebarea zilei

    Relaxarea condițiilpr de deplasare în starea de alertă va duce la:

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.