Batrini abandonati

A muri inseamna a pleca putin. A fi batrin, insa inseamna a-ti face bagajele. De multe ori cea mai obositoare activitate a unei calatorii este pregatitul acesteia. Schimburi de zi si de noapte, gustari reci , prosoape, crema de ghete, periute de dinti, ma rog, o intreaga lista de obsesii stresante. Din acest punct de vedere, batrinii de la Caminul azil de la Agafton sint scutiti. Patrunzind in lumea lor, halucinanta pentru orice pamintean sanatos, constati ca omenirea inca mai are multe de indreptat.
Zilnic se respinge cite o cerere
Satul acesta, caci un sat este in adevaratul sens al cuvintului, face parte dintr-o alta lume. Aparte. Cu legile ei proprii. Ce e valabil dincolo de intrare nu e valabil aici si viceversa. Bunaoara noi, cei dinafara, spunem "Daca n-ai batrini, sa-i cumperi!" Pentru cei de dincolo zicala aceasta nu are spil. Pe ei i-a cumparat definitiv statul si-i hraneste cu firimituri de buget, ca pe puii de closca. Cu toate astea la Caminul de batrini de la Agafton sosesc zilnic pohtitori de ciorba la sufertas, cu dosarul mototolit sub hainele lor ponosite. Si tot zilnic, din cauza supraaglomerarii, directorul Toader Jacota este nevoit sa respinga cite o cerere. Majoritatea vin insotiti de cite o ruda, un vecin binevoitor care de multe ori, cind afla ca nu mai sint locuri, ii abandoneaza pur si simplu in fata portii si pleaca. Iata asadar ca dupa abandonul copiilor in maternitati, inca un fenomen al vremurilor confuze pe care le traim isi descrie conturul: abandonul batrinilor
In putine locuri poate fi atita suferinta
Fiecare batrin lasat cindva sprijinit de poarta azilului poarta pe umeri povara unei existente triste si parca fara sfirsit. Ajunsi la penultima statie de pe traseul lor pamintesc, isi povestesc unii altora calatoria cu o voluptate induiosatoare. Vasile Arosculesei s-a nascut in urma cu 90 de ani in satul Boroaia, comuna Hanesti si intreaga lui existenta si-a impartit-o intre familie si munca lui cotidiana de stoler: "Lucrez in lemn la case", isi descrie el cit se poate de succint meseria. Fiul sau, Vlad i-a vindut toata agoniseala pe bautura, ajungind in cele din urma amindoi muritori de foame. Unul trebuia sacrificat si acela s-a intimplat a fi batrinul care nici in cele mai negre clipe ale vietii nu-si inchipuia ca familia sa-l lase in voia soartei. "Nu-i bine ca la casa omului aici, dar daca n-ai ce face" se tinguie batrinul pe sub fularul ce-l pazeste de guturai. A venit singur pina la Agafton si a zis ca nu pleaca de aici nici cu de-a sila. Nu pleaca fiindca n-are unde. "Daca ma intorc la Boroia fiul ma ia la bataie", spune el si o lacrima i se scurge prin rabojul fetei pina in fular.     Maria Voicu a trait in Bucuresti, impreuna cu sotul sau, instalator la "Vulcan" si cei doi copii. Asta pina prin ’92, cind niste tigani i-au scos pur si simplu din apartament, zicindu-le ca ei l-au cumparat. O vreme s-a oplosit impreuna cu copii la un frate de-al ei din Botosani, care insa nu i-a mai putut intretine si le-a gasit fiecaruia cite un loc. Baiatul, de 15 ani, a fost trimis la Iasi, la liceu, iar fata, de numai 11 ani, a fost internata la casa de copii din Deleni in timp ce ea a fost adusa aici pentru a i se asigura o existenta cit de cit sigura. "Eu n-am stiut ca ma aduce aici, se plinge ea. Am crezut ca ma interneaza intr-un spital." Din aprilie, de cind a fost abandonata, n-a mai vizitat-o nimeni. Doar fata ei i-a trimis recent o scrisoare pe care o citeste zilnic pina cind o podideste plinsul. "Draga mama, sa-mi trimiti bani si un pachet cu ceva de mincare" caligrafiaza fetita inca de la inceput.
Un destin inchis dupa garduri
In lipsa de alte ocupatii, batrinii din Agafton mai lucreza la gradina, culeg mere sau mai ajuta la bucatarii la pregatitul conservelor pentru iarna. Care nu pot isi dezmortesc oasele plimbindu-se pe alei sau, femeile mai indeminatice, impletind sau crosetind mileuri pe care mai apoi le vind infirmierelor. Asa cum face zilnic Ana Cretu, al carei destin, daca n-ar fi rupt din realitate, ar parea rodul imaginatiei unui scenarist de telenovele. Nu stie nimeni cu exactitate cind s-a nascut. A fost abandonata la nastere si gasita de niste cetateni si dusa la un leagan de copii. A primit initial numele de Ana Mazare, dar nimeni nu stie a cui a fost ideea. Dupa ce a absolvit toate treptele invatamintului obligatoriu, s-a ratacit printr-un camin de copii. Cind virsta si regulamentul caminului nu i-au mai permis sederea si-a luat traista-n bat si destinul in miini, ducind-se incotro a vazut cu ochii. S-a pomenit intr-un tirziu abandonata a doua oara la poarta Caminului de la Agafton si de atunci aici isi suporta traiul zilnic. Tot aici l-a cunoscut si pe Stelian Cretu, cu care s-a casatorit dupa toate regulile civile si religioase. "Am imbatrinit numai prin camine si spitale", spune femeia al carei orizont de cunoastere timp de 55 de ani n-a depasit inaltimea gardurilor unor institutii de ocrotire sociala. 55 de ani care, cititi printre riduri, arata cu doua decenii mai mult.     Lumea cosmopolita a Agaftonului
Dar nu numai romani au fost abandonati in caminul -azil de la Agafton. E aici o lume cosmopolita, ca-n cartierele marginase ale New York-ului. Gheorghe Burduja are 64 de ani si se trage de prin satul Lunca din fosta URSS. A locuit o vreme clandestin intr-o casuta veche din localitatea sa de bastina, care s-a autodemolat. Ajuns pe meleagurile noastre, n-a avut ce alege si s-a prezentat la Agafton, unde-si mai duce zilele pe care le-o mai avea de trait. Vatlava Ungureanu s-a nascut in Polonia, in anul 1921. Casatorita in Romania si ramasa vaduva, a trebuit sa paraseasca locuinta, fugarita de acasa de fiul ei. In ultima vreme a locuit la Stauceni, la un vecin, dar si de acolo a trebuit sa plece cind acesta a decedat. A fost adusa la Agafton si abandonata de mostenitor. Nici comunitatea greaca n-a ramas nereprezentata la azilul din Agafton. Mutcu Vasilichi s-a nascut in 1911 in Grecia iar din 1977 isi duce traiul aici. Cum a ajuns nici ea nu stie si daca ar sti tot nu ne-ar putea spune fiindca n-a reusit inca sa invete romaneste. Iar ceea ce stie, nu ajuta cu nimic unei conversatii: "Zotchi n-au, lemna n-au, nu vem si alta oamini”, mai spune ea ca sa-si verse naduful. iar mai apoi: "Vrea baie, n-ari. N-ari nici salari." Cine are urechi de auzit sa auda.
Existente din terminologia carora cuvintul fericire a fost abrogat
Dar cite destine nu s-au ratacit aici, de pe care buretele a sters cu sadism toate momentele fericite. Maria Scripcaru, din Tudora a fost adusa aici de o matusa si abandonata. Nu mai are pe nimeni, iar singura ei speranta e intr-o viata mai buna pe lumea cealalta. Maria Tircu, din Durnesti a fost trimisa aici de CAP-ul din localitate. Nefiind locuri, a locuit o vreme la un tigan din Agafton, pina in 1992, cind nici acesta n-a mai putut-o intretine. Singurul ei act de stare civila este certificatul de nastere. Tot din Agafton este si Emilia Chihaia, maicuta la manastirea de alaturi. Satenii spun ca-si batea zilnic mama si din acest motiv a fost izgonita din casa de vecini. Gheorghe Chiosac a fost adus aici tot de niste vecini. Ramas vaduv de mai bine de 40 de ani, a locuit o vreme prin cavouri. Natalia Balaniuc, nascuta prin 1918, a locuit la o gazda pe Savenilor, in Botosani. Dupa decesul gazdei, apartamentul a fost preluat de stat. Nume care poate nu spun nimic, dar indaratul lor ascund o existenta din terminologia careia cuvintul fericire a fost abrogat.
In cele 35 de casute ale caminului Agafton locuiesc in momentul de fata peste 180 de batrini. Si numarul cererilor de internare creste pe masura ce nivelul de trai tinde sa se suprapuna peste nivelul marii. In lipsa unei aprobari, semenii nostri isi abandoneaza batrinii, consumatori inutili, pe care nimeni nu mai vrea sa-i mai cumpere. (Florentin FLORESCU)

Publicitate și alte recomandări video