anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco

vineri, 07.08.2020

Berlin, Normannenstraße, 15 ianuarie 1990 (I)

GALERIE
Eugen Munteanu
  • Eugen Munteanu
- +

Sunt evenimente sau întâmplări în viaţa fiecăruia dintre noi care ni se imprimă definitiv în memorie datorită semnificaţiei speciale pe care le‑o acordăm. Un asemenea eveniment este, în opinia autorului, cel evocat în rândurile următoare.

Este foarte probabil ca foarte multora dintre contemporanii mei, mai ales acelora dintre ei care sunt tineri sau foarte tineri, titlul de mai sus să nu le spună nimic! Nu m‑ar mira, de asemenea, ca evocarea de faţă să răscolească resentimente mai vechi sau mai noi în sufletul nostalgicilor după epoca „visului de aur al omenirii”, comunismul. Sunt pregătit să le îndur cârtelile şi înjurăturile abjecte, proferate la adăpostul anonimatului. Am păstrat în mod intenţionat această obscuritate în formularea titlului, în speranţa că voi trezi un interes real pentru un eveniment al istoriei europene contemporane de o mare relevanţă simbolică, la care am avut şansa să particip, ca martor!

În după‑amiaza zilei de 15 ianuarie 1990, a avut loc la Berlin asaltul populaţiei civile asupra sediului central, de pe Normannenstrasse (Zentrale der Staatssicherheit der DDR) al temutei STASI, sigla prin care era cunoscută „securitatea” aşa-numitei „Republica Democrată Germană” (RDG - DDR). Denumirea oficială a detestatei instituţii era „Ministerul pentru Securitatea Statului” (Ministerium für Staatsicherheit). Ar trebui mii de pagini pentru a da seama despre implicaţiile acestui eveniment. Nu este misiunea mea să fac acest lucru, au făcut‑o şi o vor face istoricii şi politologii. Scopul autorului acestor rânduri este mult mai modest: de a depune o mărturie incompletă şi, prin natura lucrurilor, subiectivă, despre ce a văzut şi a simţit acum mai bine de treizeci de ani acolo, la faţa locului.

Am ajuns la Berlin în jurul prânzului, în împrejurări pe care le‑am relatat succint în foiletonul de săptămâna trecută. Urmam itinerarul preferat de mai toţi românii care călătoreau în Republica Federală. Până la Berlinul de Est, aeroportul Schönefeld, zborul se plătea în lei, întrucât călătoream pe teritoriul „lagărului comunist”. Deşi foarte scump pentru salariile noastre, biletul era, până la urmă, accesibil. După câteva minute cu metroul de suprafaţă, ajungeai la unul din punctele de trecere în vest, de obicei Friedrichstrasse sau Checkpoint Charlie, care erau mai apropiate de Zoobhnhof, gara de unde luai trenul spre destinaţia dorită din vest. Sfătuit de alţii şi urmându‑mi propriile impulsuri, aşa precedasem şi eu în „ieşirile” anterioare, din 1985 şi 1987. Sătul de mirosul specific (de praf şi de motorină!) şi de mohorala oraşului comunist, abia aşteptam să ajung în Berlinul de Vest, ca să folosesc cele 7-8 ore până la trenul pentru Freiburg pentru a respira aerul libertăţii. (Pentru cei cărora cuvintele mele le sună emfatic sau distonant, nu pot decât să menţionez cunoscuta deviză medievală: „Honi soit qui mal y pense”!)

De data aceasta, am schimbat planul! Ceea ce se întâmpla în Est, succesiunea rapidă şi incredibilă a evenimentelor care au dus la disoluţia Germaniei comuniste, era mai mult decât interesant, era de‑a dreptul fascinant! Repet, eram la vreo trei săptămâni de la execuţia la Bucureşti a soţilor Ceauşescu. Eram la curent, prin postul de radio Europa liberă, parţial şi prin televiziunea de stat de la Chişinău, cu principalele momente ale miraculoasei „toamne germane” a anului 1989, care a premers, poate a şi declanşat, rapida prăbuşire a eşafodajului comunist, peste tot, în Cehia, Polonia, Bulgaria, Ţările Baltice etc.. A fost mai întâi demisia lui Erich Honecker, ultimul „amic” al lui Ceauşescu, şi a guvernului său, venirea guvernelor „reformiste”, chipurile, ale lui Egon Krenz şi Hans Modrow, totul sub presiunea de neoprit a străzii. Văzusem, la timpul potrivit, mulţimile care se adunau seara în jurul bisericilor, la Dresda şi Leipzig, cu lumânări aprinse, strigând cu calm, dar cu fermitate: „Noi suntem poporul” (Wir sind das Volk!). Cititorule tânăr de azi, încearcă să îţi imaginezi ce putea simţi un tânăr din România de odinioară, îndoctrinat încă de la grădiniţă cu imaginea „poporului muncitor suveran” care luptă, munceşte, construieşte, face şi drege necontenit, auzind aceste cuvinte! Ele erau aruncate în faţa reprezentanţilor unui regim care pretindea tocmai asta: că ei reprezintă poporul! Noi suntem poporul pe care susţineţi că îl reprezentaţi, strigau în stradă sutele de mii de anonimi! Şi asta aproape seară de seară.

Eram la curent, de asemenea, şi cu ce se întâmplase în octombrie anul tocmai încheiat, de prezenţa miilor de cetăţeni est‑germani care, plecaţi de acasă ca turişti la „fraţii” unguri şi cehi, se îngrămădiseră la graniţele dintre Cehoslovacia şi Germania, respectiv dintre Ungaria şi Austria, refuzând să se mai întoarcă acasă în RDG şi cerând să fie primiţi imediat în Germania Federală, în ţara pe care o reclamau deja drept patria lor adevărată.

În vâltoarea evenimentelor, ca un fel de involuntar Erostrat, cel care a dat foc Efesului ca să devină celebru, şi‑a nemurit numele şi un oarecare Günther Schabowski. Obscur activist comunist, acesta fusese desemnat purtător de cuvânt şi trimis de „tovarăşi” să dea explicaţii opiniei publice, promiţând, în numele guvernului, că graniţele vor fi deschise. În seara de 9 noiembrie 1989, înghesuit cu întrebări de ziariştii care voiau să afle când anume se vor deschide porţile spre Vest, ipochimenul şi‑a depăşit mandatul şi s‑a bâlbâit, spunând: „Chiar acum”! Mai mult nu i‑a trebuit străzii! Mii de persoane, mai ales tineri, după cum ne arată nenumăratele imagini de pe peliculă, au luat cu asalt nu doar punctele de trecere propriu-zise, ci Zidul însuşi! Sumbrul simbol al barbariei autarhice a comunismului, locul unde îşi găsiseră moartea, împuşcaţi, zeci, poate sute de fugari, a devenit în câteva ore obiect al deriziunii populare, escaladat, călărit, lovit cu tot felul de scule improvizate, pentru a fi în cele din urmă, în zilele şi săptămânile care au urmat, spulberat literalmente! Cunoşteam zidul bine, din 1987. Mă îmbibasem de imaginea lui înfiorătoare, paradoxală şi elocventă. Un zid, care părea etern, construit pentru a separa oamenii aceluiaşi popor, în inima Europei. În partea vestică, cetăţenii „capitalişti” şi turiştii de peste tot aveau acces liber şi îl umpluseră de grafitti, plimbându‑se şi pozându‑se pe lângă el. M‑am apropiat atunci de zid şi am scrijelit şi eu ceva. Ca un puşcăriaş eliberat provizoriu şi condiţionat, m‑am temut să mă pozez şi eu cu zidul. De partea cealaltă, în statul „muncitorilor şi al ţăranilor”, puteai contempla zidul doar din zare. De‑a lungul lui, cei care l‑au construit din beton masiv, creaseră o terra deserta, o fâşie de câteva zeci de metri lăţime, pe unde patrulau zi şi noapte militari înarmaţi şi însoţiţi de câini poliţişti, ca să‑i păzească pe concetăţenii lor ca să nu fugă... din raiul comunist.

Toate acestea îmi erau cunoscute, iar semnificaţia lor fusese potenţată şi de ceea ce tocmai trăiserăm cu toţii, la „Revoluţia” noastră de pe 22 decembrie 1989.

Eugen Munteanu  este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Dar la Primărie când se ajunge?

Ionuț BENEA

Dar la Primărie când se ajunge?

Arestarea lui Cristin Zămosteanu este doar vârful unui iceberg pe care procurorii trebuie să-l arate la adevărata sa dimensiune.

Filmuletul zilei

opinii

O călătorie ratată

Alexandru CĂLINESCU

O călătorie ratată

Frumoase sunt, în schimb, ilustraţiile, cărţi poştale aflate în colecţia autorului. Altfel, încercarea lui Radu Mârza de a ne fi ghid într-o călătorie care se anunţa promiţătoare este un eşec. Am dus-o până la capăt din obligaţie profesională: mărturisesc însă că am fost tentat să cobor la prima staţie.

Inventica

Neculai SEGHEDIN

Inventica

În anul 1983 eram în Munţii Orăştiei, la Sarmisegetuza Ulpia Traiana. Am intrat în magazinul sătesc, care era „cu de toate”, unde am găsit o carte care m-a fascinat de cum am deschis-o: „Inventica” de Pierre Verone, Editura Albatros, Colecţia Lyceum. Să cumperi cărţi atunci când urci pe munte cu rucsacul în spate, recunosc, nu atestă o inteligenţă prea grozavă, ba dimpotrivă, mai ales atunci când nu eşti chiar o forţă a naturii...

Geopolitrucuri

Nicolae CREŢU

Geopolitrucuri

Aproape că nu e zi care să treacă fără vreo ştire, comentarii şi dezbateri (o vocabulă, aceasta din urmă, mai puţin compromisă decât mulţimea de „talk-show”-uri în care nu numai că nu se dezbate nimic, dar domneşte o „armonie” adormitoare, între eternii lor „abonaţi”, mereu aceiaşi şi tare temători de polemos) gata să citeze ierarhii, rating-uri pe scala cărora România (deci noi, românii) se situează foarte jos. 

pulspulspuls

Cum i-a păcălit sforarul combinator Piramidon pe tăţi din breaslă

Cum i-a păcălit sforarul combinator Piramidon pe tăţi din breaslă

Caricatura zilei

Guma

Editia PDF

Bancul zilei

Îi datoram multe coronavirusului. A reusit sa-i aduca pe români înapoi în tara si a putut sa le înve (...)

Linkuri

Alte ziare locale

    Intrebarea zilei

    Relaxarea condițiilpr de deplasare în starea de alertă va duce la:

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.