marti, 19.03.2024
Sunt evenimente sau întâmplări în viaţa fiecăruia dintre noi care ni se imprimă definitiv în memorie datorită semnificaţiei speciale pe care le‑o acordăm. Un asemenea eveniment este, în opinia autorului, cel evocat în rândurile următoare.
Este foarte probabil ca foarte multora dintre contemporanii mei, mai ales acelora dintre ei care sunt tineri sau foarte tineri, titlul de mai sus să nu le spună nimic! Nu m‑ar mira, de asemenea, ca evocarea de faţă să răscolească resentimente mai vechi sau mai noi în sufletul nostalgicilor după epoca „visului de aur al omenirii”, comunismul. Sunt pregătit să le îndur cârtelile şi înjurăturile abjecte, proferate la adăpostul anonimatului. Am păstrat în mod intenţionat această obscuritate în formularea titlului, în speranţa că voi trezi un interes real pentru un eveniment al istoriei europene contemporane de o mare relevanţă simbolică, la care am avut şansa să particip, ca martor!
În după‑amiaza zilei de 15 ianuarie 1990, a avut loc la Berlin asaltul populaţiei civile asupra sediului central, de pe Normannenstrasse (Zentrale der Staatssicherheit der DDR) al temutei STASI, sigla prin care era cunoscută „securitatea” aşa-numitei „Republica Democrată Germană” (RDG - DDR). Denumirea oficială a detestatei instituţii era „Ministerul pentru Securitatea Statului” (Ministerium für Staatsicherheit). Ar trebui mii de pagini pentru a da seama despre implicaţiile acestui eveniment. Nu este misiunea mea să fac acest lucru, au făcut‑o şi o vor face istoricii şi politologii. Scopul autorului acestor rânduri este mult mai modest: de a depune o mărturie incompletă şi, prin natura lucrurilor, subiectivă, despre ce a văzut şi a simţit acum mai bine de treizeci de ani acolo, la faţa locului.
Am ajuns la Berlin în jurul prânzului, în împrejurări pe care le‑am relatat succint în foiletonul de săptămâna trecută. Urmam itinerarul preferat de mai toţi românii care călătoreau în Republica Federală. Până la Berlinul de Est, aeroportul Schönefeld, zborul se plătea în lei, întrucât călătoream pe teritoriul „lagărului comunist”. Deşi foarte scump pentru salariile noastre, biletul era, până la urmă, accesibil. După câteva minute cu metroul de suprafaţă, ajungeai la unul din punctele de trecere în vest, de obicei Friedrichstrasse sau Checkpoint Charlie, care erau mai apropiate de Zoobhnhof, gara de unde luai trenul spre destinaţia dorită din vest. Sfătuit de alţii şi urmându‑mi propriile impulsuri, aşa precedasem şi eu în „ieşirile” anterioare, din 1985 şi 1987. Sătul de mirosul specific (de praf şi de motorină!) şi de mohorala oraşului comunist, abia aşteptam să ajung în Berlinul de Vest, ca să folosesc cele 7-8 ore până la trenul pentru Freiburg pentru a respira aerul libertăţii. (Pentru cei cărora cuvintele mele le sună emfatic sau distonant, nu pot decât să menţionez cunoscuta deviză medievală: „Honi soit qui mal y pense”!)
De data aceasta, am schimbat planul! Ceea ce se întâmpla în Est, succesiunea rapidă şi incredibilă a evenimentelor care au dus la disoluţia Germaniei comuniste, era mai mult decât interesant, era de‑a dreptul fascinant! Repet, eram la vreo trei săptămâni de la execuţia la Bucureşti a soţilor Ceauşescu. Eram la curent, prin postul de radio Europa liberă, parţial şi prin televiziunea de stat de la Chişinău, cu principalele momente ale miraculoasei „toamne germane” a anului 1989, care a premers, poate a şi declanşat, rapida prăbuşire a eşafodajului comunist, peste tot, în Cehia, Polonia, Bulgaria, Ţările Baltice etc.. A fost mai întâi demisia lui Erich Honecker, ultimul „amic” al lui Ceauşescu, şi a guvernului său, venirea guvernelor „reformiste”, chipurile, ale lui Egon Krenz şi Hans Modrow, totul sub presiunea de neoprit a străzii. Văzusem, la timpul potrivit, mulţimile care se adunau seara în jurul bisericilor, la Dresda şi Leipzig, cu lumânări aprinse, strigând cu calm, dar cu fermitate: „Noi suntem poporul” (Wir sind das Volk!). Cititorule tânăr de azi, încearcă să îţi imaginezi ce putea simţi un tânăr din România de odinioară, îndoctrinat încă de la grădiniţă cu imaginea „poporului muncitor suveran” care luptă, munceşte, construieşte, face şi drege necontenit, auzind aceste cuvinte! Ele erau aruncate în faţa reprezentanţilor unui regim care pretindea tocmai asta: că ei reprezintă poporul! Noi suntem poporul pe care susţineţi că îl reprezentaţi, strigau în stradă sutele de mii de anonimi! Şi asta aproape seară de seară.
Eram la curent, de asemenea, şi cu ce se întâmplase în octombrie anul tocmai încheiat, de prezenţa miilor de cetăţeni est‑germani care, plecaţi de acasă ca turişti la „fraţii” unguri şi cehi, se îngrămădiseră la graniţele dintre Cehoslovacia şi Germania, respectiv dintre Ungaria şi Austria, refuzând să se mai întoarcă acasă în RDG şi cerând să fie primiţi imediat în Germania Federală, în ţara pe care o reclamau deja drept patria lor adevărată.
În vâltoarea evenimentelor, ca un fel de involuntar Erostrat, cel care a dat foc Efesului ca să devină celebru, şi‑a nemurit numele şi un oarecare Günther Schabowski. Obscur activist comunist, acesta fusese desemnat purtător de cuvânt şi trimis de „tovarăşi” să dea explicaţii opiniei publice, promiţând, în numele guvernului, că graniţele vor fi deschise. În seara de 9 noiembrie 1989, înghesuit cu întrebări de ziariştii care voiau să afle când anume se vor deschide porţile spre Vest, ipochimenul şi‑a depăşit mandatul şi s‑a bâlbâit, spunând: „Chiar acum”! Mai mult nu i‑a trebuit străzii! Mii de persoane, mai ales tineri, după cum ne arată nenumăratele imagini de pe peliculă, au luat cu asalt nu doar punctele de trecere propriu-zise, ci Zidul însuşi! Sumbrul simbol al barbariei autarhice a comunismului, locul unde îşi găsiseră moartea, împuşcaţi, zeci, poate sute de fugari, a devenit în câteva ore obiect al deriziunii populare, escaladat, călărit, lovit cu tot felul de scule improvizate, pentru a fi în cele din urmă, în zilele şi săptămânile care au urmat, spulberat literalmente! Cunoşteam zidul bine, din 1987. Mă îmbibasem de imaginea lui înfiorătoare, paradoxală şi elocventă. Un zid, care părea etern, construit pentru a separa oamenii aceluiaşi popor, în inima Europei. În partea vestică, cetăţenii „capitalişti” şi turiştii de peste tot aveau acces liber şi îl umpluseră de grafitti, plimbându‑se şi pozându‑se pe lângă el. M‑am apropiat atunci de zid şi am scrijelit şi eu ceva. Ca un puşcăriaş eliberat provizoriu şi condiţionat, m‑am temut să mă pozez şi eu cu zidul. De partea cealaltă, în statul „muncitorilor şi al ţăranilor”, puteai contempla zidul doar din zare. De‑a lungul lui, cei care l‑au construit din beton masiv, creaseră o terra deserta, o fâşie de câteva zeci de metri lăţime, pe unde patrulau zi şi noapte militari înarmaţi şi însoţiţi de câini poliţişti, ca să‑i păzească pe concetăţenii lor ca să nu fugă... din raiul comunist.
Toate acestea îmi erau cunoscute, iar semnificaţia lor fusese potenţată şi de ceea ce tocmai trăiserăm cu toţii, la „Revoluţia” noastră de pe 22 decembrie 1989.
Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Cuvinte cheie:
© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.
Câteva observaţii din dronă asupra întâmplărilor nefericite de la Vniversitate
Ce relații comerciale mai are Iașul cu Rusia. S-a redus diferența dintre importuri și exporturi
Pasionații de programare și hardware se pot înscrie la concursul național iTEC
Fiscul vrea să-i scoată la mezat bunurile unei femei care a avut un atelier de confecții
Peisagiștii evită să participe la o licitație a Primăriei pentru finalizarea unor „părculețe”
FOTBAL Leo, trezeşte-te, că nenoroceşti fotbalul ieşean! Cine-i arată lui Grozavu bârna din ochi?
Lista celor 10 finaliști pentru Premiul Național pentru Proză „Ziarul de Iași” 2024
In memoriam Paulică Răileanu, un reputat profesor al Politehnicii ieșene
Lista școlilor unde pot începe lucrări: Primăria a semnat opt contracte
Bosch va monta pe tramvaiele din Iași sisteme „inteligente” pentru evitarea accidentelor
O tânără din Iaşi, designer pentru celebrul brand adidas. A absolvit London College of Fashion
Proiectul A8 a ajuns „bătaia de joc a Guvernului Ciolacu/Ciucă”
O hoaţă a atacat o femeie chiar dacă era însoţită de un bărbat
NATO, confruntarea Vestului cu Rusia, ambițiile lui Klaus Iohannis
„D-ale noastre, ale studenţilor”. Tableta de duminică: astăzi, despre „gen”, „deci” şi „fără deci”!
VIDEO Dronele ucrainene au pătruns 1.000 de km în Rusia și au aruncat în aer două rafinării
VIDEO Un român este cel care a dat ”voce” deșertului Arrakis în superproducția Dune 2. Cine este
Duelul reftorilor sau cum reftorul Tudorel a întins floreta iar reftorul Caşcaval i-a luat maul
VIDEO Explozie puternică la o rafinărie din Rusia lovită de drone ucrainene
Anual, la nivel mondial, 1 milion de persoane mor din cauza poluării atmosferice
VIDEO Meciul Alcaraz – Zverev de la Indian Wells, întrerupt din cauza unui roi de albine
Substanţă cancerigenă, descoperită în unele produse împotriva acneei
Băieții născuți din mame obeze au șanse mari să devină și ei supraponderali
Roşia Montană: aspecte mai puţin înţelese şi complexul resurselor
Tradiţie veche la partidoiul ieşean: cum l-au împins pe scări la vale Bogdăneii taman pe Măricel?
Alegeri la „Al. I. Cuza”: Prof. Codrin Liviu Cuţitaru - NU VĂ FIE FRICĂ, TUDORICĂ PICĂ!
Cosmin PAȘCAAlianţa PSD-PNL, mai puternică decât Putin? |
Briscan ZARABunici obraznici |
Cristina DANILOVNoi, femeile |
Nichita DANILOVÎntre artă şi credinţă |