Bibliotecile mobile

În zilele noastre o bibliotecă îți creează o mulțime de probleme.

Altădată, în vremurile demult apuse, bibliotecile serveau și de decor. Atunci, dacă voia să te bucuri de respect în societate, trebuia musai să ai în biblioteca făcută din lemn masiv de stejar rafturi întregi de cărți cu cotor aurit. În vremurile acelea, oamenii cu dare de mână (activiștii de partid, directorii de fabrici și uzine, șefii de birou etc., etc.), cumpărau cărți la metrul liniar. Întâi măsurau rafturile, făcând diverse calcule (la calcule oamenii cu dare de mână, și asta o spun spre lauda lor, sunt cât se poate de pricepuți) și comandau la librării atâția metri de cărți, legate cât mai frumos. Desigur, nici una din aceste cărți nu era citită, tocmai pentru a nu fi deteriorată în vreun fel. Ele își avea rostul lor. Trebuia să facă o impresie cât mai bună asupra musafirilor și să le stârnească invidia. Desigur că și musafirii aveau și ei bibliotecile lor, cumpărate la metru pătrat sau la metru liniar, în funcție de poziția lor în ierarhia socială, dar și de gust. Dar vremurile acelea au trecut, iar bibliotecile s-au risipit și ele, ajungând fie la anticariat, fie la lada de gunoi. Acum lumea are alte pretenții, alte gusturi, și alte manii. Azi dintr-o mișcare pe tastatură, afli cu ușurință incredibilă ce altădată aflai răscolind o jumătate de cărți din bibliotecă. Și atunci, se pune întrebarea la ce mai servesc bibliotecile? Cumva tot de decor?

Există, totuși și azi, foarte mulți oameni pasionați de cărți, care, chiar dacă văd că spațiul unde își duc zilele devine pe zi ce trece tot mai strâmt, nu renunță la cărți, nici la cele utile, nici la cele inutile.

Într-adevăr, ce facem cu cărțile noastre? În momentul în care au apărut biblioteci virtuale și internetul, bibliotecile noastre la ce ne mai folosesc? Dacă vrei să citești o carte, o poți citi în varianta ei virtuală. Desigur, cititul unei cărți tipărite are alt farmec decât lectura aceleași cărți preluate de pe net. Pe net, citim cărțile mai mult pe diagonală, fără să putem aprofunda conținutul lor. Cititul virtual seamănă mai mult cu o privire aruncată în gol asupra norilor ce trec pe cer.

Atunci însă când se întâmplă să scriem despre o carte apărută sau facem o exegeză pe marginea operei unui autor clasic sau modern, deja intrat în circuitul național, preferăm să avem la îndemână volumul în varianta electronică, aceasta fiindcă e mai ușor să extragi pasajele pe care le comentezi, fără să mai apelezi la tastatură. Plecând de la aceste experiențe, putem trage concluzia că biblioteca noastră ar trebui să conțină doar acele cărți la care revenim mereu.

Da, în zilele noastre o bibliotecă îți creează o mulțime de probleme. În fiecare zi numărul cărților crește, căci scriitorii continuă să scrie, să primească și să cumpere cărți. La un moment dat însă văd că spațiul de locuit devine pe zi ce trece tot mai strâmt și mai strâmt.

Cunosc scriitori care au biblioteci imense și nu renunță la nici o carte ce se află în habitatul lor chiar dacă îi pici cu lumânarea. Dar cunosc și scriitori care fără prea multe scrupule scapă de surplusul de cărți. Le pun în sacoșe și le duc la anticariat. Fac asta nu atât pentru bani, cât pentru lărgirea spațiului devenit prea strâmt.

Unul dintre acești împătimiți ai cărților a fost Quintus. În fiecare zi Quintus trecea pe editurile Humanitas și Junimea și cumpăra cărți. Își umplea geanta sa ce degaja un miros puternic de pisică. Quintus avea o mulțime de pisici la care ținea ca la ochii din cap. Unii spun că numărul pisicilor de care avea grijă se ridica la cifra de treizeci, alții spuneau că trecea de o sută. Cert este că Quintus cumpără în fiecare zi o mulțime de plicuri cu mâncare și le așeza printre cărți, astfel că și cărțile lui se îmbibau cu miros de pisică. În apartamentul unde locuiau pisicile colcăiau mieunând amestecându-se printre cărți. Nu mai avea loc unde să le depoziteze și le așeza pe jos unele peste altele, într-o dezordine stresantă, care îi crea însă o bună dispoziție și încredere în sine. Culegea și scame, etichete și capace de bere pe care le presăra prin bibliotecă. Camera care servea atât ca dormitor, cât și ca birou arăta ca un bârlog de hârciog tapetat cu cărți. Efectiv, de multe ori, când Quintus se scula din somn, o mulțime de cărți se prăvăleau peste el, și asta îl încânta destul de mult, creându-i o bună dispoziție pentru toată ziua. Cotoarele cărților îi făceau vânătăi, dar Quintus ignora durerea. În preajma cărților, Quintus se simțea la fel de excitat ca și în preajma felinelor. Le mângâia în taină coperțile, paginile și literele și se lăsa, la rândul său, la modul simbolic, mângâiat de ele. Uneori, pe rafturile de lemn ale bibliotecii, cărțile torceau ca motanii adormiți la căpătâiul său.

De citit, Quintus citea pe sărite, câte o frază dintr-o carte, două din alta, ca să-și facă mai mult idee despre ce e vorba. Proba valoarea cărților autorilor, citind câte o pagină pisicilor sale, cărora le plăceau romanele de aventuri și poeziile postmoderniste.

Quintus citea și recitea autorii vechi pe care-i ținea la căpătâi: Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Stendhal, Flaubert, Shakespeare, T.S. Eliot, Faulkner, Marchizul de Sade, apoi Cehov, Gogol, Dostoievski și alți clasici ruși, ce stăteau alături de autori de romane polițiste precum Agatha Christie, Arthur Conan Doyle, Edgar Allan Poe, alături de Knut Hamsun, Borges, Bulgakov și Bulatovic. Pe la ora 11, după ce-și făcea toate tabieturile, închizând pisicile în baie, Quintus ieșea în vârful degetelor din casă, închizând cu precauție ușa după el. După ce ieșea din casă, Quintus trăgea mai întâi o raită prin cele două părculețe aflate în preajma blocului în care locuia el și, câteodată, mama lui. Ajuns pe stradă, controla coșurile de gunoi și băncile pe care se aflau abandonate cărți. Zilnic apăreau surprize. Găsea cărți abandonate în locuri pe care cu greu ai fi putut ghici. Găsea și cărți rare, Platon, Tacitus, Tit Livius, apoi Goethe, Kant, Hegel, Kirkegaard, Nietzsche, Cioran, Noica, Pleșu, Liiceanu și alți filozofi. Găsea și Kafka, rar câte un Verlaine, câte un Rilke, câte un Blok sau câte un Esenin. Câteodată surprizele erau și mai mari: găsea abandonate pe bănci propriile sale cărți, cele scrise, dar, mai ales, cele nescrise, pe care însă le avea în cap (Quintus era și el scriitor), fapt care îl întrista peste măsură. Oare nu cumva colegii săi de breaslă, care-i cunoșteau meteahna, îi jucau feste? În sensul că, știindu-i ora de ieșire în oraș, dădeau și ei o raită prin parc și lăsau pe bănci și în tomberoane cărțile lui, tocmai pentru a-l necăji. Quintus le înghesuia în geanta sa, punându-le peste mărarul cumpărat din piață și pachețele de mâncare pentru pisicuțele sale, și, după ce trecea pe la cele două librării, ca să facă un pic de ordine și pe acolo, se întorcea acasă, lepădându-și cu delicatețea-i specifică prada pe hol sau o ducea în camera lui și o așeza pe pervaz. A doua zi însă avea o altă surpriză: cărțile sale culese din parc dispăreau din biblioteca lui. Urma însă și o altă surpriză: mergând în parc le găsea iarăși risipite pe bănci și în tomberoane. Asta se întâmpla destul de des. Părea că însuși necuratul, cunoscându-i mania, își băga coada în treburile lui, punându-i răbdarea la încercare. Trecând pe la cele două librării, Quintus făcea o inspecție minuțioasă. În primul rând controla unde sunt puse spre vânzare volumele lui. Librarilor le era teamă de el, fiindcă Quintus era membru al unui partid foarte important, și cunoștea o mulțime de oameni sus-puși. Trecând pe la librărie, Quintus se uita la cărțile lui și le mai schimba, din când în când, locul, făcându-le să devină cât mai vizibile. Totodată mirosea și rafturile ca să vadă dacă nu cumva mucegaiul a pătruns între coperți. După care inspecta și depozitul, și baia, aceasta fiindcă trăia cu impresia că librarii foloseau de multe ori spațiul din toaletă pentru a depozita temporar cărți. Înainte de ieșire, cerea să i se aducă o ceașcă de cafea, pe care o bea tacticos, afișând o figură taciturnă. Ieșind din librării, Quintus pleca spre casă de fiecare dată pe alt drum. Marea lui satisfacție era să găsească în pubele sau pe bănci volumele de poezii ale colegilor săi de breaslă, din Iași sau din capitală. Atunci jubila. „Cum, își spunea el, vorbind în surdină, iat-o și pe Ana Blandiana în pubelă.” Sau: „Iată că și amicul meu Mihai Ursachi, fie-i țărâna ușoară, ajuns cu Marea sa înfățișare în tomberon. Bravos, națiune! Așa te vreau.” Așa vorbea și când găsea și cărțile lui Cărtărescu, pe care, de altfel îl cultiva, și-l suna destul de des, pentru a-l felicita de ziua lui. Dacă Mircea îi atrăgea atenția că azi nu e ziua sa, Quintus, catifelându-și vocea, răspundea că pentru el în fiecare zi e ziua lui Cărtărescu, pe care o serbează citindu-i cărțile. Așa vorbea și despre Emil Brumaru, pe care îl ura, fiindcă îi confiscase o parte din cărțile cu detectivi, și pe Ioanid, și pe alți foști concurenți. Când se întâmpla să nu găsească în timpul ieșirilor sale nici o carte, se întorcea pe furiș acasă, căuta în tranșee cărțile prietenilor săi sau chiar propriile sale cărți și le împrăștia prin tomberoane. Le lăsa acolo un timp, după care făcea din nou cale întoarsă, și ștergându-și în mod simbolic anumite date din memorie, le culegea din pubele și le aducea acasă, uimit fiind de cât de ignorantă și nerecunoscătoarea devenise lumea în general, și, în mod special, lumea literară. Câteodată Quintus găsea în parc, împrăștiate pe bănci, depoziții extrase din dosarele foștilor deportați politici, dosare pe care Quintus le primise de la un fost colonel de securitate, prieten cu tatăl său. Găsind paginile, Quintus le strângea în grabă și le aducea acasă, așezându-le înapoi la locul lor.

Într-o zi, în timp ce stăteam la o votcă mică, l-am întrebat ce o să se întâmple cu cărțile sale după ce nu va mai fi. Cui le va lăsa în grijă?

Quintus s-a întristat. Pentru el despărțirea de cărți și de pisici era la fel de dureroasă, poate chiar mai dureroasă, decât moartea.

„Poate ai de gând, cumva, să le ei cu tine?”

„Cum să le iau? a murmurat Quintus. Toți plecăm din lumea asta așa cum am venit. Goi ne naștem, goi murim.”

„Și nu vezi nici o soluție?”

„Poate că o soluție ar exista. Dar nu am suficienți bani s-o pun în practică.”

„Ce fel de soluție?” am întrebat.

„Una simplă, mi-aș face un cavou, cum am văzut că au marii interlopi, și l-aș umple cu cărți. Iar printre cărți, aș lăsa, cu limbă de moarte, prin testament, desigur, să aibă grijă vreun amărât și de pisicuțele mele. Poate că s-ar simți, sărăcuțele de ele, bine în cimitir. M-aș simți mai în siguranță, știindu-le aproape. Adică de ce poți să-ți amenajezi cavoul cu jacuzzi, cu masă de biliard și bar înzestrat cu cele mai alese băuturi, adăugă el, și să nu-ți poți permite luxul de a-ți tapeta cavoul cu cărțile pe care le-ai citit și care ți s-au legat de suflet? Nu, eternitatea nu e dreaptă.”

Quintus a murit pe neașteptate, în anul 2005, la vârsta de 63 de ani. De atunci au trecut mai bine de două decenii și nu știu ce s-a ales nici din biblioteca și nici din pisicile sale.

…Da, într-adevăr, biblioteca e un autoportret. Autoportretul lui Quintus te duce cu gândul la Borges și la Orbirea lui Canetti. Era, poate, și Quintus un fel de Peter Kien, ceva mai sociabil și mai obez, un fel de Don Quijote postmodern ce-și purta biblioteca în cap. Quintus era un erudit, având o memorie de elefant.

În ce mă privește, autoportretul meu e într-o perpetuă mișcare. M-am mutat de atâtea ori, încât o parte din povara cărților pe care ar fi trebuit s-o port în suflet s-a mai ușurat. În afară de aceasta, pe vremuri, când făceam în fiecare zi jogging în Parcul Copou, găseam dimineața o mulțime de cărți abandonate pe bănci.

Nu le luam, majoritatea nu erau pe gustul meu. De atunci mi-a venit ideea să las și eu în fiecare zi câte o carte în parcul Copou.

Inițial, am fost tentat să scap de cărțile care nu-mi plăceau, dar gândindu-mă mai bine la posibilii cititori, mi-am zis că ar fi mai bine să las pe băncile parcului volumele care îmi plăceau. Virtualii cititori trebuiau să se plieze pe gustul meu. În acest sens, cred că am făcut o operă caritabilă. Și dacă biblioteca e, într-adevăr, un autoportret, atunci fragmente din autoportretul meu bântuie și azi pe străzile Iașilor.

Mă întrebați ce voi face cu cărțile din biblioteca mea?

Dacă aș putea, le-aș duce și le-aș împrăștia pe aleile Parcului Copou. Cine știe, chiar și în lumea noastră atât de grăbită, aș putea avea norocul să găsesc câțiva cititori de modă veche.

Și mai e ceva: zilele acestea am citit în presă o informație care m-a pus pe gânduri. Cică Brazilia are o legislație care stimulează cititul în pușcării, în sensul că deținuților care citesc o carte și o comentează li se reduce pedeapsa cu 4 zile. Prin urmare, închisorile braziliene nu dezvoltă doar apetitul pentru lectură, ci formează și spiritul critic.

Dar să știți că și în închisorile noastre, din experiența pe care o am și eu, și soția mea Cristina, care a lucrat ca psiholog cu deținuții, se citește destul de mult. Prin urmare, mă gândesc ca o parte din cărțile pe care le am, să le donez Penitenciarului Iași, unde la începutul anilor 2000 am organizat mai multe ședințe de lectură, iar altă parte Spitalului de psihiatrie, unde am organizat lecturi publice, la care au participat o mulțime de scriitori, și unde se citește, de asemenea, foarte mult.

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video