Bicentenar Le Figaro

Se împlinesc două secole de când a apărut Le Figaro, mai întâi ca săptămânal satiric, iar din 15 noiembrie 1866 în formula pe care i-o cunoaștem și astăzi. Este, alături de publicația culturală La Revue des Deux Mondes (fondată în 1829), un strălucit și reconfortant exemplu de longevitate mediatică. Istoria cotidianului este marcată de marile evenimente sociale, politice și culturale în care, de altfel, s-a implicat în mod activ. Le Figaro a jucat un rol major în afacerea Dreyfus, contribuind decisiv la aflarea adevărului. După Primul Război Mondial ziarul dobândește o tot mai mare audiență, excelând în atragerea semnăturilor prestigioase: printre colaboratori se numără Marcel Proust, Georges Duhamel, Jean Giraudoux, André Maurois, ca să amintim doar câteva nume, dar lista – impresionantă – e mult mai lungă. Se impune ca un jurnal de centru dreapta, linie pe care a menținut-o cu consecvență. Un mare merit în modernizarea ziarului l-a avut excepționalul gazetar Pierre Brisson, intelectual de anvergură. După Al Doilea Război Mondial e concurat de un cotidian nou înființat, Le Monde, poziționat mai la stânga, deși fondatorul lui, Hubert Beuve-Méry, avusese un comportament cel puțin ambiguu în timpul războiului și al regimului mareșalului Pétain. Rivalitatea dintre cele două publicații persistă și astăzi, cu atât mai mult cu cât Le Monde s-a dovedit tot mai „progresist”. Înclin să cred, totuși, că Le Figaro dovedește un plus de moderație, în ciuda faptului că în campaniile electorale nu-și ascunde preferințele. Dar eticheta o dată pusă, s-a ajuns ca Le Figaro să fie clasat la extrema dreaptă, ceea ce este o aberație.

După Al Doilea Război Mondial, așadar, alte semnături de mare răsunet vin să se alăture cotidianului. François Mauriac în primul rând, care s-a impus și ca un editorialist de clasă. Apoi Raymond Aron și Jean d’Ormesson iar mai aproape de noi Jean-Marie Rouart și Luc Ferry. Tânărul Bernard Pivot și-a început cariera tot la Le Figaro, pe vremea când apărea săptămânalul Le Figaro littéraire. Ca și alte publicații cu același profil (Les Nouvelles littéraire spre exemplu) săptămânalul și-a încetat apariția, transformându-se într-un supliment inserat în fiecare joi în corpul ziarului. În schimb, în 1978 a fost lansat hebdomadarul Le Figaro Magazine, întreprindere de succes, revistă bogat – și superb – ilustrată, publicând reportaje pasionante și pagini culturale (literatură, teatru, cinema etc.); cartea de istorie este recenzată de Jean Sevilla, iar cea de literatură de foarte spiritualul Frédéric Beigbeder – texte scurte, percutante, propunând o informație corectă și o judecată de valoare limpede.

Le Figaro e și un exemplu fericit de adaptare la modernitate. A refuzat să accepte ideea că presa tipărită este condamnată, dar în același timp a profitat inteligent de noile tehnologii. Are o televiziune proprie, iar site-ul său a atras un număr tot mai mare de abonați. Organizează colocvii, conferințe, călătorii tematice, manifestările pe care le-a consacrat în aceste zile bicentenarului sunt realmente impresionante. Cititorului fidel versiunii „pe hârtie” îi oferă cât poate mai mult: în weekend, de pildă, cititorul pleacă de la chioșc cu un pachet consistent, în care intră ziarul datat sâmbătă-duminică, revistele ilustrate Le Figaro Magazine, Madame Figaro și TV Magazine. Întreaga familie are, astfel, ce citi în weekend.

Nu e de mirare că tirajele acestor publicații au fost, în ultimii ani, în creștere. Când faci jurnalism de calitate și ai imaginație editorială, răsplata vine în chip firesc.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video