Blatul, obsesie universală cu parfum mioritic

Dacă fotbalul acesta păcătos ar fi așa cum și-l imaginează o bună parte din fanii săi, atunci și-ar pierde în întregime farmecul și ar fi substituit de un algoritm preconceput, iar o întreagă industrie (a pariurilor) plus mafia aferentă ar da faliment grațios. Nu ne referim la enorma masă a microbiștilor de fotbal, în mare parte competenți și bine informați, nu ne referim exclusiv la românașii noștri mioritici și bântuiți de mania persecuției, fiindcă de această categorie nu duce lipsă nici un areal geo-demografic. Mă refer la cei bântuiți de mania blaturilor, la fel de universali, care, cel puțin prin modul de gândire, exclud ceea ce e mai frumos în sportul ăsta și ceea ce-i generează farmecul și popularitatea: surprizele. Acești oameni, printre care destui sportivi, antrenori, jurnaliști, aproape că nu concep fotbalul în afara tranzitivității aritmetice. Dacă A>B și B>C obligatoriu că A>C. Și dacă pe teren C bate pe A explicația este una singură: blatul, sau hai să-i zicem, micuța înțelegere. Și odată stabilit că a fost „blat”, începe însăilarea motivațiilor ca la tribunal, polologhii din care nu lipsesc argumente politice, financiare și alte chestiuni importante la ordinea zilei. Există unii care s-au gândit intens la Iohannis, Zelenski & Rachetele Patriot după ce Ucraina a fost învinsă de România și-și fac cruce că după aia, echipa lui Rebrov a bătut Slovacia care, de facto, a pedepsit infatuarea belgienilor. Ingrediente nemțești din zona Transfermarkt accentuează implacabilul și imuabilul, și îți vine uneori să înlocuiești cuvântul „surpriză” cu „blat” pentru a transforma fotbalul într-un soi de joc de societate pe computer.

Mulți suporteri tricolori care și-au redus bucuria la jumătate aflând că vom juca cu Olanda și nu mult dorita Slovenie, au găsit și explicația: chipurile portughezii s-au înțeles cu georgienii, ca să bată ultimii, iar tinerii Ronaldo și Pepé să nu cadă în ghearele neerlandezilor. E cam absurd, mai ales dinspre partea lusitană, să fugi de Olanda pentru a da de Slovenia, fiindcă acolo mai sunt oameni care judecă și realizează că Slovenia, o echipă mai puțin titrată și mai slab cotată la Transfermarkt, este capabilă de surprize. Și dacă te bate Olanda, suporți mai ușor criticile, dar dacă o furi de la slovenii ăia, s-ar putea să se lase cu scandal și cereri de demisii, mai ales într-un spațiu latin, divers și fierbinte.

Dar în meciul nostru cu Slovacia ce a fost? Un aranjament pe sub masă ca să lovim în biata Ucraină? Adevărul limpede și matematic era că în cazul unei remize se calificau ambele echipe și o lege nescrisă a turneelor fotbalistice este că dacă un rezultat convine de minune ambelor părți acest rezultat se materializează. Nu era nevoie să se întâlnească Răzvan Burleanu cu omologul său slovac, nici măcar nu era nevoie să se înțeleagă jucătorii între ei. Lucrurile acestea se știu și se simt. Bineînțeles că existau diferențe de opinii privitoare la locul virtual în grupă, bineînțeles că în declarații, ambele părți își etalau pătrățelele, neconcepând altceva decât victoria. Chiar credem că la început și unii, și alții au vrut să câștige, dar odată cu trecerea timpului și menținerea rezultatului de pe tabelă, s-a ajuns la concluzia că nu trebuia nimeni să lupte până la sânge pentru o victorie de umflat pectoralii când pot merge braț la braț în optimi, lăsând loc de bună ziua.

Nu prea e un model de fair-play, însă istoria fotbalului e doldora de situații de genul acesta. Germania-Austria 1-0 (1982, victimă Algeria) și Suedia-Danemarca 2-2 (2004, victimă Italia) sunt doar cazurile cele mai cunoscute din cauza scandalurilor iscate. Dar exemple sunt mult mai numeroase. Îndeobște, echipa favorită a unei grupe, dacă își asigură calificarea înaintea ultimei etape, își odihnește titularii într-un meci care poate fi cu un adversar interesat de calificare. Firește, celelalte formații care au dat anterior piept cu „zmeii zmeilor” se pot simți frustrate, dar asta nu înseamnă „trânteală”. În fond, e foarte posibil ca rezervele introduse să încerce să profite de șansa titularizării și să se întreacă pe sine… România a avut șansa asta în 2008 cu Olanda și n-a fost în stare, deși a realizat meciuri anterioare destul de bune cu Franța și (mai ales) Italia.

Și atunci, când ți se oferă o posibilitate de acest gen, merită să-i dai cu piciorul? Aproape sigur că românii (ceilalți frustrați nu ne interesează!) care le dau tricolorilor cu „blatul” sub centură, i-ar fi criticat în caz contrar, fiindcă au fost fraieri. Pentru că există și astfel de români (nu vreau să exemplific cu un nume celebru din mass-media!) pentru care totul trebuie dat de pământ. Să zicem doar că tricolorii au procedat corect și că au ajuns în optimi pe merit. Iar pentru că ne-a ieșit coșmarul portocaliu în cale, nu avem de ce să acuzăm Portugalia, sau să nu felicităm uimitoarea echipă a Georgiei. În rest, să auzim de bine în continuare, înainte de a trage concluzii.

PS: Reputatul și regretatul antrenor Titi Teașcă zis „Piticul” avea o vorbă care se potrivește viitoarei noastre confruntări cu Olanda: „Mai bine să cazi de pe un armăsar mândru decât de pe o gloabă bolnavă de tignafes”. Ce-i aia „tignafes” știu veterinarii, problema este ce știm sau ce vrem noi marți, la München!

Publicitate și alte recomandări video